Un trip metafizico-proustian - Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi

Acesta nu este un text de senzaţie despre cum misticism + zoofilie + politică = Palme d'Or. Aceasta nu este nici o glumiţă ieftină despre un nume complicat. Mai multe vieţi în acelaşi om, pe acelaşi ecran, în acelaşi film: e doar o poveste care nu se poate povesti. În condiţiile în care emoţia a început să cedeze loc raţiunii de când arta se vrea "food for glitterati thought", să faci un film cu fantome şi să mulţumeşti spiritelor pentru un premiu e un act de curaj. 

Lung Boonmee Raluek Chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi face parte dintr-un proiect mai amplu, cu titlul Primitive: oameni, lumini, jungla dn nord-estul Thailandei şi ceva în plus. Personajul central al filmului e un om simplu interpretat de un alt om simplu: Thanapat Saisaymar, muncitor în construcţii din Bangkok. Bolnav, Boonmee aşteaptă moartea şi îşi aduce aminte. Al şaselea lungmetraj al lui Apichatpong Weerasethakul e o privire înapoi: nu doar spre un timp al oamenilor care nu aveau pretenţia că sunt singurele fiinţe cu suflet, ci şi spre un cinema inocent, naiv, în care luminiţe roşii în loc de ochi salvau de la banal creaturi în costume de proastă calitate. 

Deşi  începe uşor ironic, călătoria de aproape două ore pe care o propune filmul trece prin animale, peşteri şi bijuterii abandonate într-un râu. Minute goale sau nu: pornind de la un scenariu mult mai explicativ, Uncle Boonmee a devenit o meditaţie care "respectă imaginaţia publicului". Pentru un autor care a studiat arhitectura înainte de regie, e ceva normal să pui pauză poveştii ca să filmezi un loc preţios.

"Atenţie, aici se moare", spun scenele casnice ale prezentului. "Atenţie, aici se încheie un capitol şi începe altul", răspund interioare luminate în culori ceţoase din altă lume, cadrul perfect pentru o reuniune de vieţi. Trecutul cuprinde însă, la fel ca în Sud sanaeha / Blissfully Yours (2002) şi Sud pralad / Maladie tropicală (2004), cadre lungi de vegetaţie şi zgomot de fond care nu par să caute atenţie. Fiecare spaţiu are aura lui. 

În 2006, filmul Sang sattawat / Syndromes and a Century (2006) a zgâriat autorităţile thailandeze pe ochi şi pe moralitate: un călugăr budist cântă la chitară, doi medici se îndrăgostesc în timpul serviciului. Regizorul Weerasethakul nu taie secvenţele problematice, le înlocuieşte cu negru: publicul trebuie să ştie că lipseşte ceva. Iniţiatorul mişcării Free Thai Cinema a construit câţiva ani mai târziu un "trip" metafizico-proustian care ne învaţă că moartea e o parte normală a vieţii.

Nu se ştie cum va fi văzută în ţara de origine scena în care un alt călugăr schimbă vălul portocaliu cu blugi şi tricou, dar un lucru e clar: câştigătorul Festivalului de la Cannes 2010 e ca un film cu final deschis, după care părăseşti incinta şi te întrebi în continuare cum s-a terminat povestea. Ciudăţenie experimentală fix pe gustul lui Tim Burton sau un premiu de consolare pentru o ţară în haos? Transă. Priveşte şi intră în joc sau ieşi din sală şi rămâi în realitatea la care ştii să reacţionezi.