Cu riscul de a mă repeta - n-am văzut niciodată mai puţine filme. Ca-n 2010. Adică n-am ratat niciodată atât de multe filme. Ca-n 2010. În apărarea mea, nici ele, "rateurile", n-au făcut nimic să mă convingă în vreun fel că merită. Să nu le ratez, adică.
N-am văzut Clash of the Titans - pentru că am decis să spun pas remake-urilor o vreme. Şi pentru că replica "Release the Kraken!" m-a ucis încă din trailer.
N-am văzut A Nightmare on Elm Street - pentru că am decis să spun pas remake-urilor (horror) o vreme. Şi pentru că originalul Freddy Krueger mi-e prea drag.
N-am văzut Nanny McPhee and the Big Bang - pentru că nu ştiu cine-i Nanny McPhee. Şi pentru că mi-a plăcut prea mult The Remains of the Day.
N-am văzut Agora - pentru că l-am ratat la Cannes, unde ar fi avut ceva şanse să mă mişte. Şi pentru că Amenabar în engleză nu mă mişcă.
N-am văzut Killers - pentru că Ashton Kutcher. Şi pentru că mi s-a spus că n-are nimic de-a face nici cu Hemingway, nici cu Siodmak, nici cu Siegel, nici cu Tarkovski.
N-am văzut The Back-up Plan - pentru că Jennifer Lopez. Şi pentru că gemeni, inseminare artificială, corectitudine politică, etc.
N-am văzut Iron Man 2 - pentru că prea mult Robert Downey Jr. strică. Şi pentru că accentul rusesc al lui Mickey Rourke mi-a părut insuportabil.
N-am văzut Prince of Persia: The Sands of Time - pentru că jocurile video nu mă amuză nici măcar pe calculator. Şi pentru că o prefer pe Maggie Gyllenhaal.
N-am văzut Date Night - pentru că lupta s-a dat între simpatia faţă de Tina Fey şi sentimentele faţă de Steve Carrell. Şi pentru că a "câştigat" ultimul.
N-am văzut The Bounty Hunter - pentru că, dacă vreau un action/comedy pe bază de vânători de recompense, mă uit la Midnight Run. Şi pentru că Jennifer Aniston.
N-am văzut Legion - pentru că, dacă vreau îngeri şi mitraliere, mă uit la Mickey Blue-Eyes. Şi pentru că am simţul umorului.
În fine, n-am văzut Robin Hood - pentru că, dacă vreau să mă uit la The Gladiator, mă uit la The Gladiator. Şi pentru că nu ţin să mă (mai) uit la The Gladiator.
Dar am văzut Les herbes folles (****, regia Alain Resnais) - o minune schizoidă, mai proaspătă decât orice debut, dar care vine din partea unui domn sinonim cu un capitol esenţial în istoria cinema-ului.
Şi am văzut Felicia, înainte de toate (****, regia Rădulescu&De Raaf) - un debut deopotrivă aşteptat şi remarcabil, în care unii ne recunoaştem mai mult decât am avea chef să (ne) recunoaştem (sic!) şi-n care Ozana Oancea reuşeşte un tur de forţă pe măsura scenariului.
Şi am văzut chiar şi Soul Kitchen (***, regia Fatih Akin) - un festin muzicalo-gurmand, semnat de un regizor care a cam simţit nevoia să se joace niţel şi prezentat chiar la TIFF în deschidere, de unde sentimentul accentuat de bună dispoziţie.