Citind Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 63/2010, care stabileşte numărul maxim de angajaţi ai autorităţilor publice locale, incluzînd şi instituţiile publice de cultură, prezintă o serie de aspecte juridic dubioase.
După cum a citit actorul Adrian Găzdaru, directorul Teatrului Bacovia din Bacău, într-o recentă conferinţă de presă pe tema tăierilor, "Autorităţile administraţiei publice locale şi persoanele din instituţiile publice locale [...] răspund disciplinar, administrativ, contravenţional, civil, patrimonial sau penal, după caz, de nerespectarea prevederilor alin. (1) - (3) şi (5)". Numai că aliniatul (5) zice "Pentru reducerea cheltuielilor de personal şi încadrarea în numărul maxim de posturi prevăzut la alin. (1) şi (2) (...) ordonatorii de credite ai bugetelor (...) pot reduce numărul de posturi finanţate şi, respectiv, pot disponibiliza, în condiţiile legii, personalul aferent". Şi caracterul imperativ unde e? Intri la drept penal pentru că ai putut şi n-ai făcut? Echivalentul ar fi să-i spui copilului tău că poate să se ducă la joacă şi să-l iei la palme că el s-a dus să-şi facă temele. Absenţa totală a criteriilor de disponibilizare fragilizează întregul demers - ordonanţa nu "bate" legea organică numită Codul Muncii, ca urmare, pentru a nu se trezi în procese, autorităţile disponibilizatoare trebuie să aplice, concomitent, OUG 63 şi Codul Muncii, fiecare după propria imaginaţie.
Dorina Lazăr, directoarea Teatrului Odeon: "Noi sîntem 149, personal angajat pentru două săli, dintre care 32 de actori. Ni se cere să rămînem 99, ar trebui deci să dau afară 50 de oameni.
Eu înţeleg necesitatea reducerii aparatului administrativ, care a înflorit ca un liliac, dar cred că Ordonanţa a fost dată doar pentru acest aparat administrativ, nu pentru personalul specializat. Din personalul meu administrativ am izbutit să găsesc 20% care poate fi disponibilizat, dar mi se cere să tai şi din corpul tehnic, ceea ce înseamnă că nu mai pot funcţiona. Am vrut să-mi dau demisia, dar mi s-a spus - şi e adevărat - că poate să vină unul de la primărie să taie. Am găsit 15 care pot pleca - sînt angajaţi prin cumul, sînt pensionabili, au contracte pe perioadă determinată. Dar nu m-am atins de specialişti, pentru că nici aşa nu avem destui. Nu pot da afară personalul de la scenă".
Nu e o problemă de bani, spune Oprescu, Bucureştiul are bani - ceea nu înseamnă, însă, că primarul le-a permis directorilor de teatru să externalizeze paza şi PSI-ul (pompierii); asta ar fi prea scump. În general, nu e o chestiune de bani, sînt 1.400 de angajaţi în teatrele astea, la un oraş cu două milioane de locuitori oficiali, salariile sînt oricum mici, iar de dat afară, vor fi date afară multe femei de serviciu. Nici un director de teatru nu vrea să concedieze artişti (ideea asupra căreia Darie insistă), după ce, acum cîteva luni, au fost pensionaţi toţi pensionabilii, şi nici Sorin Oprescu nu pe artişti îi vizează.
Raportînd tonele de grîu la hectar
Însă primarii şi consilierii locali ori judeţeni ştiu prea puţin despre ce nu se vede, despre oamenii de care e nevoie ca artiştii să poată face artă. Un teatru are nevoie de un regizor tehnic (un fel de administrator al spectacolului) pe sală, de mai mulţi dacă are mai multe săli, plus unul "de rezervă", în caz că se pleacă în turneu, un coleg se îmbolnăveşte sau pleacă în concediu. Un teatru are nevoie de cel puţin doi recuziteri - vorba lui Alexandru Darie, unul singur nu poate să ducă o masă. Un teatru are nevoie de garderobiere, pur şi simplu pentru ca hainele spectatorilor să nu dispară între timp. Un teatru are nevoie de cabiniere, măcar fiindcă, în general, costumele de scenă nu au abilitatea să se spele singure. Deocamdată, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional (căci el este singura suprainstituţie cu expertiza necesară) nu a elaborat nici o metodologie care să încerce estimarea organigramei minimale de bună funcţionare a unui teatru etc.
Teatrul German de Stat din Timişoara (TGST) are, din acest punct de vedere, o situaţie şi mai dramatică: sînt 17 posturi vacante în departamentul artistic, din pricina numărului redus de artişti de teatru de expresie germană. Instituţia are acum 79,5 de norme ocupate, cu un număr de 82 de angajaţi, şi i se cere să taie minimum 21. Lucian M. Vărşăndan, directorul TGST, spune că poate disponibiliza "undeva între 8 şi 10 oameni", fără să se atingă de cei 15 actori, şase instrumentişti şi un scenograf angajat. O reducere mai mare ar duce la imposibilitatea jucării spectacolelor deja produse, în care s-au investit bani, şi la blocarea producţiilor următoare, oricît de generoasă va fi finanţarea. Primarul PNŢCD al Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu, e printre responsabilii locali care a refuzat să apeleze la comasări, înaintînd un memoriu Guvernului, Preşedinţiei etc. Din punctul de vedere al lui Lucian Vărşăndan, dacă autoritatea centrală insistă asupra aplicării tale quale a Ordonanţei, rămîne să se aştepte decizia Curţii Constituţionale (sesizată, în această privinţă, de un grup de parlamentari PNL) şi atacarea OUG 63 în contencios administrativ. La TGST, 32% din venituri provin din finanţări externe, iar gradul de ocupare a sălii e de 80%.
Într-adevăr, nimic nu e nou sub soare. Ordonanţa de Urgenţă 63/2010 are o singură ţintă: raportarea către Fondul Monetar Internaţional (FMI) a tăierilor de personal din administraţia locală. Modelul pare a fi identic celui cu raportarea tonelor de grîu la hectar de acum trei decenii: nu grîul conta, ci raportarea.
Atitudinea faţă de actul legislativ al Guvernului depinde, în teren, de gîndirea fiecărei autorităţi locale. La Buzău, nu se taie nimic. La Constanţa şi Arad, deja s-a decis comasarea, în mari întreprinderi artistice, a unor instituţii incompatibile, în aşa manieră, încît Opera din Constanţa a încetat să mai existe, iar Muzeul de Artă a devenit parte/ secţie a Muzeului de Istorie şi Etnografie. În alte oraşe, directorilor de instituţii de cultură li s-a spus să pregătească organigrame cu un minimum şi un maximum de tăieri, în timp ce autorităţile locale se roagă de Guvern să rezolve cumva situaţia, iar ministrul Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga, refuză să facă excepţii. La Bucureşti, conducătorilor de teatre li s-a cerut să prezinte organigramele reduse cu 30% în ziua de miercuri, 21 iulie 2010.
Cîteva lămuriri pentru forumişti neliniştiţi
Comentariile mai multor forumişti pe paginile online ale ziarelor ce analizau efectele Ordonanţei 63/2010 asupra teatrelor fac necesară lămurirea cîtorva aspecte fundamentale legate de ce înseamnă şi cum funcţionează instituţional această artă, în România şi aiurea.
Iar acum să trecem la americani. Oricine cît de cît interesat poate afla, după o după-amiază de obositoare lectură (pe internet), că nici chiar Broadway-ul nu se autofinanţează 100%. Există mecanisme complexe de finanţare a artei spectacolului, în Statele Unite la fel ca şi în Europa, mergînd de la subvenţia de stat, regională sau locală, la o legislaţie suplă privind mecenatul, care încurajează sponsorizarea şi finanţarea privată. În statele care au o cultură, în general, şi un teatru, în special, dinamice şi considerate artistic valoroase, procentul ocupat de încasări în venitul total al unui teatru nu trece de 50%.
Undeva, pe parcursul existenţei umane, societatea a ajuns la concluzia că anumite lucruri trebuie să existe şi să fie cît mai accesibile membrilor ei fără scopuri lucrative. Educaţia face parte din aceste lucruri, la fel justiţia, asistenţa socială şi medicală şi, da, cultura. Accesul la aceste elemente ale vieţii sociale nu constituie un element fără de care nu se poate trăi - conform piramidei lui Maslow, nu ne putem lipsi de hrană, apă, ceva haine şi un loc de dormit (cine s-a putut lupta pentru asta în lagărele de concentrare a supravieţuit). Dar chiar ne dorim o întoarcere la epoca medievală?
Există în OUG 63/2010 o precizare referitoare la aplicabilitatea ei exclusiv în cazul instituţiilor înfiinţate de autoritatea locală, ceea ce în ce priveşte majoritatea teatrelor nu e cazul, ele datînd dinainte de înfiinţarea însăşi a Consiliilor Locale şi Judeţene, de pe vremea Republicii Socialiste, ba chiar şi Populare, România (în Bucureşti, doar Teatrul Metropolis a fost fondat de autoritatea locală, după 1990). Ministrul Culturii, Hunor Kelemen, a fost sesizat asupra acestui aspect. În prezent, Ministerul Culturii lucrează la o situaţie despre datele şi condiţiile de înfiinţare a instituţiilor de spectacol la nivel local, pe care doreşte să o aducă în discuţie în Guvern.