Persoana rememorată e dramaturgul Andrea Dunbar. Într-o istorie personală tumultoasă, asemănătoare cu cea a Sarei Kane ca intensitate, Andrea Dunbar a scris trei piese de teatru - printre care şi una intitulată The Arbor - şi a realizat un film, Rita, Sue and Bob Too, toate inspirate din viaţa ei şi din viaţa vecinilor ei. Arbor, de altfel, este zona în care locuia scriitoarea. Andrea Dunbar a murit la douăzeci şi nouă de ani, în urma unei hemoragii cerebrale, într-o seară în care se afla într-un pub din Bradford, zona ei natală. Latura ei umană e creionată din cîteva poveşti ale fiicelor ei. Fetele îşi amintesc o secvenţă din copilărie, cînd mama lor le ţinea închise în cameră ore întregi ca să poată scrie. Le ducea în cameră şi, la ieşire, lua clanţa de la uşă în aşa fel încît ele să nu o mai poată deschide. La un moment dat le-a uitat acolo şi a izbucnit un incendiu. Una dintre fiice, Lorraine, a trecut prin toate fazele imaginabile ale deviaţiei de la standardele societăţii: prostituţie (şi-a propus să folosească bărbaţii ca pe nişte unelte aducătoare de bani), mult mai devreme droguri, avorturi, bătăi zdravene încasate de la un amant, ultima dintre ele în într-o baie publică, unde a lovit-o cu capul de veceu pînă a leşinat. În paralel, Clio Barnard construieşte imaginea artistului Dunbar. În cartierul în care a locuit, o trupă de teatru montează piesa care dă şi numele filmului. Vedem fragmente din piesă, fragmente care repetă problemele din viaţă familiei artistei, certuri, bătăi, alcool, nepăsare faţă de celălalt.
Anumite clipe rememorate de fetele scriitoarei capătă volum pe ecran. Unele momente devin proiecte de artă contemporană în film: cum e, de exemplu, amintirea fetelor legată de incendiu, o veritabilă instalaţie. Pînă să descrie spaima pe care au trăit-o, cînd povestesc despre incendiu ca fapt exterior, ca şi cum l-ar fi trăit altcineva, le vedem pe cele două personaje în prim plan, pe rînd, într-o cameră mobilată ca pentru adolescenţi, în timp ce în spatele lor, pe pat, e un ghem de flăcări. În altă parte a filmului vedem un performance: Lorraine e într-o încăpere sterilă (ca decor), îşi face patul, poartă un fel de pijama şi povesteşte. Ne imaginăm cum vocea realităţii coboară prin fiinţa actriţei. Revenim în acea cameră la istorisirea ei, iar la un moment dat povestea ajunge din urmă locul în care fata deja se afla - într-o puşcărie.
Conceptual vorbind, filmul are greutate. Ca materializare a conceptului, nu pot spune că lucrurile stau perfect. În ce priveşte discutarea operei scriitoarei, povestea cu teatrul în stradă, lucrurile nu mai stau la fel de bine precum în cealaltă latură. E destul de preţioasă şi redundantă această punere în scenă. Chiar dacă teatrul e dizlocat spaţial, teatralitatea se simte în atitudinea celor care interpretează piesa Andreei Dunbar. Plus că vedem ceea ce deja am ascultat în poveştile fetelor, ceea ce deja ştim că a fost în viaţa scriitoarei. Cu toate acestea, The Arbor rămîne unul dintre plusurile acestui festival.
După acest film speram să prind un bilet la Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi. Nici vorbă. Am ajuns la BFI la prima oră, chiar la deschiderea caselor, mi-au spus că nu au bilete, doar dacă vor fi înainte de proiecţie, dar şi atunci doar dacă renunţă cineva la biletul luat anticipat şi îl cumpăr. La vizionările dinaintea orelor şaptesprezece, ca delegat, nu poţi face rezervare din timp. Mergi la cinema înaintea proiecţiei şi dacă sînt locuri e în regulă, dacă nu, asta e. Organizatorii păstrează un anumit număr de locuri pentru invitaţi numai pentru proiecţiile de seară sau pentru cele de la finele săptămînii (pentru care completezi un formular în avans). În rest, dacă locurile din sală ar fi fost vîndute anticipat la toate filmele, nu ar fi rămas decît o soluţie: biblioteca în care găseşti pe dvd o parte din filmele din festival. Am mers acolo, erau doar patru discuri, unul dintre ele cu animaţii pentru copii. Am zis că or fi distractive, aşa că am mers cu discul la player. Problema cu Unchiul Boonmee (pe care o să-l văd tot la bibliotecă) a apărut şi din cauză că a fost programat într-o sală cu o sută cincizeci de locuri. Iar înaintea sa, tot la BFI, The Arbor a rulat în sala mare a Institutului, sală cu 400 de locuri. Şi a fost mai bine de jumătate goală.
Animaţiile văzute sînt cam tembele. Unele voit şi de aceea sînt simpatice, altele ca urmare a celor povestite şi a atitudinii în povestire. Şi, ca de obicei, o bună parte dintre ele numai pentru copii nu erau. Din cea de a doua categorie face parte Whistless. Cele cinci minute ale animaţiei (desene naive) au fost o reală provocare: într-un orăşel, o păsărică nu poate cînta. Jale. Toate suratele ei cîntă, nu mai ea nu. Ciripitul lor e reprezentat cu linii pe ecran. Linii drepte, linii ondulate. Păsările cîntă subţire, tigrii cîntă precum saxofon tenor. La un moment dat păsărica noastră fură agentului de circulaţie fluierul. Haos pe şosea. Înghite obiectul şi, ca prin minune, începe să scoată triluri. De data asta nu mai sînt linii, sînt flori. Armonie, fericire.
Pigs Happiness, în schimb, un proiect letonian care poartă semnătura lui Dace Riduze, a fost excelent. E o imagine a societăţii reprezentată prin relaţiile dintre animale, în stilul Sheep in the Big City. Adică fiecare animal vorbeşte pe limba lui, dar reuşesc foarte bine să exprime tot ce doresc. O familie de porci se mută într-o comunitate de la marginea unei ape superbe şi strică tot ecosistemul. Mănîncă la ore fixe ca porcii, aruncă ambalajele mîncărurilor în apă. Broscoiul e oripilat, gunoaiele ajung şi mai jos, în faţa casei castorilor, iepurii sînt îngroziţi de sunetele emanate de noii vecini. Un porcuşor vagabond se îndrăgosteşte de purceluşa noii familii. Dar porcul tată şi scroafa mama îl zvîrlu în apă, să se înveţe minte. Răscoală împotriva porcinelor nou-venite, civilizaţia triumfă. Filmul e de-a dreptul grotesc, are o bandă sonoră care, prin reproducerea sunetelor porcine, descrie un adevărat infern.
Kroak are două-trei minute şi e realizat de Julie Rembauville & Nicolas Bianco-Levrin după benzile cu acelaşi nume ale ultimului. Un tip pescuieşte la copcă şi emite tot felul de sunete neinteligibile, care te scot din sărite (dar e bine că acesta e rezultatul). Scoate un frigider, o masă, fotolii... mai lipseşte iubita. O sirenă. O pescuieşte, ea îi cîntă cu amor, îl acoperă cu sărutări, el începe să o mănînce.
I Am Dirty e interesant. Despre o multifuncţională industrială (buldozer şi excavator) care posedă conştiinţă de sine. Face tot felul de treburi specifice şi discută cu sine, în acelaşi timp. Discută, cîntă, se înţelege bine pe sine şi poartă dialoguri semnificative cu propria persoană. La final se îmbăiază în nămol. Muzică de siestă. Un film de Kate & Jim McMullan.
Hoppledihopp e cu două grămezi de nisip colorat care, pe o plajă, ies din găleţi şi devin un fel de umanoizi care au şi caracteristici de animăluţ. Joaca lor era să sară unu peste celălalt, fiecare fiind o trambulină pentru celălalt. Încep să răscolească nisipul din jurul lor şi creează cîteva animăluţe - o găină, un elefant şi un iepure. Ca în vis, aceştia sar unii pe alţii, dar pică unii în alţii, devenind o singură fiinţă care posedă caracteristicile fiecărui animăluţ. Unul dintre personajele iniţiale arată noului animal cîte o mîncare dragă fiecărei fiinţe în parte - arată un morcov, sare iepurele afară din animal. Totul revine de unde a plecat, cele trei animăluţe redevin nisip, omuleţii sar în găleţi. Un film de Ralf Kukula.
După atîta distracţie am zis că e vremea unei plimbări sănătoase. Aşa că am ieşit de la BFI şi am pornit spre London Bridge şi City of London, pe promenada Jubilee. Tate Modern era închis la orele 18 ale Londrei, aşa că trebuie să-mi programez cîteva dimineţi pentru a putea vedea expoziţiile sale. Am admirat podul Millenium, am trecut Tamisa pe London Bridge şi am zăbovit o vreme pe pod să văd Tower Bridge. Apoi am urcat în cartier printre zgîrie nori. Clădiri vechi, cu statui, coloane şi arcade, peste ele ditamai mamuţii de sticlă. Zona asta o fi kitsch, dar mi-a dat fiori.
