Danny Boyle, în închidere - Festivalul de film de la Londra, 2010 (16)

Danny Boyle revine pe ecrane cu un film pop(corn), la doi ani după ce a fost distins cu premiul Oscar pentru Slumdog Millionaire. Noul său proiect, 127 Hours, spune povestea lui Aron Ralston, un căţărător american care s-a accidentat în mai 2003 în Marele Canion în zona Moab din statul Utah. A călcat pe o stînca, a dislocat-o şi a alunecat între doi pereţi. Stînca l-a urmat şi i-a prins antebraţul drept între colţii ei şi perete. Aron nu anunţase pe nimeni de excursia aceasta aşa că ştia că nu va fi căutat. Cinci zile şi-a drămuit rezervele de apă pentru a supravieţui. Între timp a încercat să se descurce cu un cuţitaş, să sape în stîncă să-şi elibereze braţul. A încercat să se facă auzit. Dar nimic. După o sută douăzeci şi şapte de ore şi-a tăiat antebraţul cu briceagul şi, mai mult mort decît viu, după ce a trebuit să coboare un perete de peste douăzeci de metri în coardă şi după ce a mers vreo doisprezece kilometri, a dat de oameni şi a fost salvat. Astea sînt faptele din realitate, pe acestea le prezintă şi Boyle în film.

De multe ori am simţit că autorul mai repede spune un banc decît povestea unui om care a suferit. Şi de vină nu e umorul din poveste, hazul de necaz pe care-l face Ralston. Acesta cu siguranţă a fost real (filmul urmează paşii cărţii pe care a scris-o alpinistul după aventură). De vină e teribilismul şi artificialitatea construcţiei cinematografice a poveştii. La început, ecran împărţit în trei, derulează pe repede înainte secvenţe care trimit la consumism, la clipe din viaţa personajului (vom descoperi pe parcurs că sînt secvenţe din viaţa sa) şi imagini din natură. Pe muzică pop alertă, filmul pare un videoclip de pe MTV. Necontenit aparatul de filmat (mînuit de colaboratorul de cursă lungă al lui Boyle, Anthony Dod Mantle) surprinde povestea în ritmul vieţii interioare a eroului. Aleargă frenetic în cadru cînd Aron face trekking, stă pleoştită cînd eroul suferă, tremură printre viscere atunci cînd tînărul taie în carne vie. Dar pînă aici putem accepta că lucrurile ar fi în regulă. E un film alert, cool, frivol, ca muzica pe care o ascultă eroul, ca viaţa eroului.

Viaţa, însă, nu e numai frivolitate, e şi dramă. Iar drama trebuie construită. În prima sa jumătate, din cauza modului în care Boyle povesteşte, filmul pare o glumă. A doua parte, ca să arate că, totuşi, viaţa e şi serioasă, adică dramatică (dat fiind cazul prezentat), tonul e echilibrat. Cu simboluri. Odată ce începe să halucineze de la deshidratare şi foame, ecranul se umple de simboluri. Amintiri din copilărie, ieşiri cu părinţii, rîuri de cola, în funcţie de nevoile şi regretele lui Aron. Apogeul e atins în clipa în care îşi taie braţul: Aron-matur e privit de Aron-copilaş, inocenţa e pierdută, acesta e marele prag al vieţii, încercarea. Conformism narativ şi artificialitate cît cuprinde.

Proiecţia de gală a acestui film va închide în seara aceasta (joi, 28 octombrie 2010) a cincizeci şi patra ediţia a Festivalului de film de la Londra (azi-dimineaţă a fost o proiecţie pentru presă). Eu îmi iau rămas bun de la oraş sîmbătă (30 octombrie 2010), după ce mîine voi vedea National Gallery şi Tate Modern.