Sofia Coppola - Festivalul de film de la Londra, 2010 (14)

Ieri (marţi, 26 octombrie 2010) m-a prins o răceală destul de enervantă, aşa că n-am făcut prea mulţi pureci prin cinemauri. Trebuia să scap de durerea de cap destul de constantă aici, o durere care îşi are combustibilul în maşinile de aer condiţionat din sălile de la Vue (la filmul lui Svankmajer băteau pe noi de zici că eram la teste militare). Trebuia să am grijă şi de febra care mă încerca uşor, să o conduc în afara corpului. Aşa că am băgat cîteva supradoze de Nurofen şi în dimineaţa aceasta (miercuri, 27 octombrie 2010) am ajuns la proiecţia de presă a ultimului film semnat de Sofia Coppola, Somewhere, în perfectă stare de funcţionare. Şi m-am gîndit că pentru ultimele două zile ale festivalului să încerc să discut cîteva filme chiar la ieşirea din sala de proiecţie.

Johnny Marco este actor. Are toate ingredientele fizice, sociale şi materiale care ne-ar putea face să spunem că e de invidiat - arată bine, e celebru, are Ferrari, stă la un hotel din Beverly Hills. Totuşi, e nefericit. Treaba asta o respiră prin aproape toţi porii. Plictiseală de Los Angeles, stinsă momentan în partide de striptis pe care le susţin în dormitorul său două gemene mişto, stinsă în petreceri cu mult alcool care îl fac să adoarmă cu capul între cracii unor tipe beton. Lost in Translation mutat din Tokio în L.A., trăit de un actor cu vreo douăzeci şi cinci de ani mai tînăr decît Bob Harris.

Filmul Sofiei Coppola are toate elementele pe care le aşteptăm de la cinematografia independentă. Are subiect interesant - eventual şi interesat de interioarele lumii filmului, are filmări fluide, captivante, are un stil narativ dulce-contemplativ-ironic, nici serios, nici pulp, replici puţine, şi, în plus, aici, în legătură cu Sofia Coppola, e şi multă poveste auto-referenţială. Autoarea îşi ia jucăriile preferate, problemele discutate în Lost in Translation, şi le mută într-o altă cameră, proaspăt decorată. Jocul acesta cu propria imagine şi propriile mărci e de bun-gust, dar aici, uneori, dă senzaţia de frivolitate. Nu avem înainte un personaj solid, bine ancorat în lumea pe care o presupun posesiile sale materiale şi meseria de actor. Asta pentru că el e mai repede pretextul unei discuţii care îi face plăcere Sofiei Coppola, nu e neapărat un personaj veridic, sănătos. Pe ecran nu avem întotdeauna situaţiile cele mai captivante şi glumele cele mai bune (reprezentarea conferinţei de presă, apoi şedinţa foto), dar şi acesta e unul dintre punctele de interes ale unui proiect independent: vorbeşte despre plictiseala acută din viaţa unui actor şi urmăreşte să vadă în ce măsură o astfel de relatare plictiseşte spectatorul.

Nu e cazul de aşa ceva, filmul e suficient de larg construit încît să putem găsi în el teme multiple de meditaţie. Cea mai interesantă parte a istoriei e dată de relaţie lui Johnny cu fiica sa, Clio. Cîteva zile împreună în Los Angeles, o fugă în Italia pentru promovarea ultimului său film şi Johnny pare că învie. Dar, în acelaşi timp, prezenţa fiicei îi alungă reprizele dragi de striptis, petrecerile. Nu e uşor să aleagă între una sau alta, nu e uşor să apuce o anumită direcţie, nu e uşor să fie responsabil pe destinul său şi să aibă grijă de cei din jur, dar, în acelaşi timp, ştie că trebuie să aleagă, să meargă somewhere.