Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de Film de la Londra, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Svankmajer, Loznitsa - Festivalul de film de la Londra, 2010 (13)


octombrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cu cît se apropie finalul festivalului, cu atît mai mult văd că sistemul de repartizări al biletelor dă mai multe rateuri. Pentru duminică cerusem trei bilete, am primit trei bilete, doar că unul era la un film pe care deja-l urmărisem (aşa că nici nu cerusem bilet). Pentru ziua de luni (25 octombrie 2010) am cerut tot trei bilete, dar n-am primit niciunul. Cînd am mers la casa de bilete la două dintre cele trei filme la care voiam să ajung am primit bilete fără probleme. La al treilea film am renunţat în favoarea unei ieşirii cu prieteni la un restaurant japonez. Pentru azi, marţi, la fel, n-am primit niciun bilet, aşa că trebuie să mă descurc la casele dedicate delegaţilor în fiecare spaţiu al festivalului.

Festivalul se va termina joi seara (28 octombrie 2010) cu proiecţia ultimului film al lui Danny Boyle, 127 Hours. În paralel va rula Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, proiecţie cu care nu pot spune că organizatorii îşi vor răscumpăra greşeala (nu au pus subtitrarea în engleză la prima vizionare), fiindcă mi-e teamă că mulţi dintre cei care vor mai fi aici vor dori să fie prezenţi la închidere.

Schastye moe / My Joy, filmul lui Serghei Loznitsa, a fost în 2010 în competiţia dedicată debutanţilor la Cannes. Loznitsa e autor de documentare, aceasta e prima sa încercare în latura filmului de ficţiune. A fost o vizionare interesantă, lîngă mine stătea un domn britanic de aproximativ cincizeci de ani ce suspina şi tresărea şi ofta şi îşi acoperea ochii la fiecare ieşire violentă a personajelor de pe ecran. Filmul nu e atît de insuportabil vizual precum reacţiile amintite, însă, într-adevăr, atunci cînd cei de pe ecran lovesc, o fac iute şi puternic, încît să nu dea vreo şansă, iar această înfăţişare a cruzimii e de efect. Cam asta e toată atitudinea filmului - să fie de efect - astfel că întreaga poveste e o parabolă care să explice o credinţă străveche, după care odată stîrnit răul în lume, nu mai avem şanse de a ieşi de sub zodia sa.

Ca idee dezbătută, Schastye moe / My Joy e un fel de No Country for Old Men made in Russia. Discută prezenţa răului în lume, dar, altfel, e o peliculă fără miza cinematografică a proiectului semnat de fraţii Coen (adică nu dezbate un gen cinematografic anume) şi, în acelaşi timp, cu o serie de secvenţe clişeu, cu dialoguri între prostituate şi glume gratuite, care numai bine nu fac acestui proiect. În această latură, a glumelor ieftine, se vede faptul că Loznitsa e un debutant, nu a avut curajul să îşi perie filmul de referinţe îndoielnice la situaţiile sociale din Rusia (glumele stereotipe). Dacă ar fi făcut-o, cu riscul de a fi obţinut un rezultat mai negru în cerul gurii, mai greu digerabil, aşadar cu riscul de a pierde o parte din public, filmul ar fi fost mult mai consistent. Schastye moe prezintă o serie de întîmplări care se petrec în Rusia în decursul a şaizeci de ani, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial pînă în prezent. Fiecare pilduieşte în relaţie cu atitudinea pe care oamenii o au faţă de ei înşişi, faţă de comunitate şi despre atitudinea pe care statul o are faţă de cetăţeanul său. Concluziile sînt cît se poate de pesimiste. Iar cu mai multă grijă, autorul ar fi putut oferi un proiect şi mai serios, care ar fi putut săpa urme adînci în mintea spectatorilor.

Ce îmi place la Londra la festival e că luminile nu se aprind în sală pînă nu trec creditele la finalul filmelor. Şi nici lumea nu se ridică să plece decît în mică măsură în tot acest timp. Pe de altă parte, publicul e mult mai reţinut decît la noi. Rareori aplaudă, rareori se exteriorizează în relaţie cu poveştile văzute. Urmărind creditele filmului, am observat că povestea a fost filmată în Bucovina ucraineană, în zona Cernăuţilor. Imaginea e semnată de Oleg Mutu, iar în finalul poveştii îl putem vedea şi pe Vlad Ivanov.

După Schastye moe mi-am lăsat vreo trei ore libere să dau o raită la magazinele cu filme şi muzică (second) din zona Nothing Hill. De data asta le-am purecat un pic. Spre surprinderea mea, filmele erau foarte scumpe. Adică toate titlurile din colecţia Artificial Eye sau Tartan le găseşti pe Amazon-ul britanic mai ieftine decît în magazinele astea. Aşa că am trecut repede la muzică, unde oferta era extrem de bogată pe sectorul de pop-rock, indie şi clasică. La jazz nimic, iar treaba asta e frustrantă, speram să pun mîna pe ceva ECM-uri la preţ redus. În magazinele de profil din Londra discurile pe care aş fi vrut să le cumpăr - ultimul album al lui Anouar Brahem, The Astounding Eyes of Rita, sau mai vechiul Madar, ultimul disc al lui Andy Sheppard, Movements in Colour, cîteva E.S.T.-uri pe care mi le doresc - au nişte preţuri de speriat - în jur de optsprezece lire albumul. Pînă la urmă am plecat din Nothing Hill cu ceva Gotan Project, R.E.M. şi Red Hot Chili Peppers. Plus Variaţiunile Goldberg în interpretarea lui Glenn Gould din 1981.

De-acolo înapoi la cinema să văd ultima producţie a lui Jan Svankmajer, Prezít svuj zivot (teorie a praxe) / Surviving Life. Care a fost excelent. Filmul e ca un curs de psihanaliză făcut cu multă ironie şi, prin felul în care curge povestea, e ca o intersecţie a dezbaterilor sexuale de tip Woody Allen cu pasiunea pentru onirism a lui Lynch construită suprarealist, precum la Bunuel. Totul trecut prin filtrul umoristic al lui Jan Svankmajer. Şi transpus pe ecran în stilul său aparte. De data aceasta filmul e realizat sub forma unui colaj în care autorul combină jocul actorilor reali cu animaţiile fotografiilor acestora şi, în mică măsură, cu desenul animat.

În film e prezentată povestea lui Eugene, un domn respectabil de peste cincizeci de ani, care, de la o vreme, începe să aibă visuri mult mai interesante decît viaţa sa reală. Astfel că nu prea mai doreşte să le părăsească. Începe să caute studii prin care să vadă cum îşi poate controla visele, merge şi la psihanalist, dar nu atît pentru a desluşi visele cît din speranţa că va fi învăţat să pătrundă mai adînc în tărîmul oniric. Totuşi, relaţia cu doamna psihanalist devine importantă şi treptat realizăm că visul lui Eugene recuperează întîmplări din copilăria sa, din viaţa părinţilor săi, traume adînci. Lucrurile încep să se amestece, realitatea personajului se subţiază şi treptat o confundăm cu visul personajului. Fantasma creşte, umorul creşte. Unul dintre cele mai interesante şi amuzante dueluri din film e cel dintre Freud şi Jung. Ambii au cîte un portret în cabinetul doamnei psihanalist, iar portretele lor prind viaţă şi reacţionează unul împotriva celuilalt în funcţie de teoria pe care o aplică terapeutul în explicarea problemelor din istoria lui Eugene. Un film de văzut!



 Toate articolele despre Festivalul de Film de la Londra, 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Danny Boyle, în închidere - Festivalul de film de la Londra, 2010 (16), Lucian Maier
 Sofia Coppola (continuare), Jerzy Skolimowski - Festivalul de film de la Londra, 2010 (15), Lucian Maier
 Sofia Coppola - Festivalul de film de la Londra, 2010 (14), Lucian Maier
 Loach, Puiu, Godard - Festivalul de Film de la Londra, 2010 (12), Lucian Maier
 Dziga Vertov şi Lemmy - Festivalul de Film de la Londra, 2010 (11), Lucian Maier
 Toate articolele despre Festivalul de Film de la Londra, 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer