Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Geniile şi smintiţii celuloidului - The Strange Case of Dr. Jekyll & Mr. Hyde


Film Menu, iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

"Vă rog să înţelegeţi această mizerie în sensul bun al cuvântului, ea nu trebuie să fie ruşinoasă: murdăria poate avea demnitate, în natură de obicei o are."
(R.L. Stevenson către prietenul Henry James, 1885)


... acel nefericit Henry Jekyll...
 
Născuţi din imaginaţia scriitorilor şi aduşi la viaţă prin intermediul paginilor unei cărţi, anumite personaje au un destin aparte: o dată cu trecerea timpului devin caractere universale, ce ajung să-şi părăsească matricea artistică, intrând în limbajul de toate zilele - fraza "to be a Jekyll and a Hyde" ("să fii un Jekyll şi un Hyde") de exemplu, a ajuns să determine o persoană care acţionează fundamental diferit de la o situaţie la alta.
 
Publicată în 1886, cartea lui Stevenson a fost atât un succes de critică, cât şi unul de public, victorienii fiind fascinaţi de ideea degradării şi a regresului fiinţei omeneşti într-o formă anterioară, primitivă. Stevenson susţinea că la baza textului se află un coşmar, însă cartea este ceva mai mult decât o simplă tale of horror, sub aparenţa unui thriller şi a unei detective story, The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde reprezentând o frescă a ipocriziei societăţii victoriene şi anticipând studiile pe care Freud le va face asupra inconştientului câţiva ani mai târziu.
 
O lectură facilă a textului conduce la tradiţionala metaforă despre eterna luptă dintre bine şi rău, însă Jekyll nu reprezintă "binele", ba dimpotrivă, asemeni oricărui om, acesta este slab, influenţabil, fragil, supus impulsurilor de tot felul. Hyde este rezultatul experimentelor pe care doctorul le face pe sine însuşi, dar separarea binelui şi a răului este aparentă: dacă Hyde este într-adevăr răul în stare pură, chiar şi atunci când redevine Jekyll, doctorul trebuie să-şi asume faptele dublului şi să-l accepte ca parte integrală a propriei fiinţe. Poţiunea îl eliberează pe Hyde de Jekyll, iar nu invers. Astfel, libertatea de care se bucură Hyde îi este negată lui Jekyll. Acesta este motivul pentru care cedează de nenumărate ori tentaţiei de a bea licoarea şi de-a se transforma în "celălalt". Fără Hyde, Jekyll ar suferi teribil şi ar trebui să facă faţă celor mai crude şi viscerale obsesii.
 
Prin intermediul cărţii, Stevenson conduce una dintre cele mai îndrăzneţe şi explicite critici adresate societăţii victoriane, puternic ierarhizată şi profund represivă: "Şi, într-adevăr, cel mai rău neajuns al meu trebuie să fi fost o anume dispoziţie nerăbdătoare şi veselă, dintre acelea care au adus fericire multora, dar cu care mi-a fost greu de conciliat cu impetuoasa dorinţă de a merge pe stradă cu fruntea sus şi de a purta, mai mult decât se obişnuieşte, o înfăţişare gravă în faţa publicului. Prin urmare, a trebuit să-mi ascund plăcerile, iar apoi, când am atins vârsta reflecţiunii şi am început să privesc în jurul meu pentru a face bilanţul progreselor şi poziţie mele în lume, eram deja angajat între o profundă duplicitate faţă de propria-mi persoană". Astfel, orgoliul, onoarea, prestigiul, faima şi succesul îl obligă pe Jekyll să se autocenzureze şi să-şi reprime dorinţele, prezentând lumii doar imaginea de "medic burghez cumsecade"şi de "ilustru membru al societăţii".
 
În epoca victoriană - perioadă sufocată de frica faţă de păcat - sexualitatea era un subiect tabu. Dorinţele individuale, înăbuşite, devin din ce în ce mai puternice, până când nu mai pot fi ţinute în frâu şi devin periculoase. Acestea sunt impulsurile care-l bântuie pe burghezul şi puritanul Jekyll şi cărora Hyde le da frâu liber cu o nepăsare şi o forţă uimitoare. Însuşi Jekyll recunoaşte că: "dragostea lui pentru viaţă este minunată... minunatul lui egoism", pentru că Hyde, dacă pe de-o parte este de o violenţă sângeroasă, el se bucură în acelasi timp de o libertate fără limite: delirul, dragostea de sine, crima care nu cunoaşte remuşcare, prin ele cad orice barieră socială, orice inhibiţie sau cenzură; iar realitatea onirică a acelui "unfortunate Henry Jekyll" ajunge să-l implice pe cititor mai mult decât se aşteaptă.
 
Cum adesea se întâmplă cu personaje de un astfel de calibru, Jekyll nu a fost niciodată surprins în toată complexitatea sa pe marele ecran: doctorul Jekyll este un mit, o variaţiune pe tema omului care sfidează în mod conştient moartea, în disperata tentativă de a depăşi limitele impuse de natură. Doctorul se situează în centrul universului şi ajunge să se considere primul reprezentant al unei noi specii. Jekyll este astfel protagonistul unui mit deja familiar culturii occidentale, iar experienţa titanică pe care o trăieşte îl înrudeşte cu Faustul lui Goethe şi Alexei Kirillov al lui Dostoievski, personaje simbol ale omului care, crezându-se reprezentant al unei rase noi, încearcă să umple spaţiul gol, "lipsit de Dumnezeu".


Nu este Hyde un amant pe placul tău?
 
The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde s-a bucurat de peste 100 de ecranizări, însă majoritatea producţiilor "serioase" urmează structura piesei de teatru din 1887, a americanului Thomas Russell Sullivan: stilul epistolar şi fragmentat al textului original este înlocuit cu o naraţiune lineară şi cronologică, iar sobrul doctor Jekyll primeşte şi o oarecare viaţă personală, prin introducerea unui triunghi amoros - trebuie menţionat că în romanul lui Stevenson - cu excepţia fetiţei, care este tratată asemeni unui "obiect" - nu există nici un alt personaj feminin.
 
Versiunile cinematografice adoptă o perspectivă omniscientă şi o expunere evolutivă a faptelor - singura excepţie constituind-o prima secvenţă din versiunea lui Rouben Mamoulian din 1931, care ne este prezentată dintr-un unghi subiectiv.
 
În anul 1920, au apărut trei adaptări după romanul lui Stevenson, cea a lui John Barrymore, regizată de John S. Robertson, fiind de departe cea mai populară. Nu e de mirare însă că F.W. Murnau, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai expresionismului german, a fost atras de subiectul lui Stevenson. În toamna lui 1920, apare Der Januskopf / Capul lui Janus - acum unele din filmele pierdute ale regizorului - care pare să fi fost bine primit de critica epocii.
 
Hollywoodul asimilează, transformă şi exploatează povestea astfel încât să o facă digerabilă marelui public. Majoritatea adaptărilor pun accentul pe reprimarea sexuală pe care o suportă Jekyll - întinerit cu un deceniu şi ceva - iar această sugrumare a oricărei forme de senzualitate devine principalul catalizator al acţiunii. Adaptările din 1920 (Dr. Jekyll and Mr. Hyde, r. John S. Robertson), 1931 (Dr. Jekyll and Mr. Hyde, r. Rouben Mamoulian) şi remake-ul din 1941 (Dr. Jekyll and Mr. Hyde, r. Victor Fleming), îl situează pe Jekyll în vârful unui triunghi amoros: pe de-o parte o avem pe logodnică - simbol al senzualităţii instituţionalizate; iar de cealaltă pe Ivy, imaginea femeii decăzute, care-l intrigă şi îl incită pe doctor.
 
Antiteza dintre cele două femei subliniază dualitatea caracterului lui Jekyll: cea a omului de ştiinţă idealist, cu porniri umaniste şi cea a bărbatului reprimat. Aceste caracteristici îşi găsesc trimiteri vizuale clare atât în adaptarea din 1920, cât şi în cea din 1931: dacă în prima secvenţă a versiunii lui Robertson îl vedem pe Jekyll tratându-i pe gratis pe săracii care-i vizitează clinica, Rouben Mamoulin aşază chipul lui Fredric March într-un prim-plan, în timp ce acesta vorbeşte despre dualitatea minţii omeneşti, ca mai apoi să reproducă aceeaşi încadratură în timpul transformării în Hyde. Prin intermediul experimentului său, Jekyll crede că a reuşit să pătrundă şi să cunoască cele mai adânci secrete ale naturii umane. Însă natura ajunge să se răzbune, metamorfoza devenind automatică şi involuntară.
 
Anul 1931 a fost unul memorabil pentru industria de filme horror, pe marele ecran fiind lansate capodopere ale genului precum Dracula regizat de Tod Browning - avându-l în rolul principal pe Bela Lugosi - şi Frankenstein al lui James Whale, cu incredibilul Boris Karloff; însă cel care reuşeşte să aducă primul Oscar unui film horror este Frederic March. Acesta realizează un adevărat tur de forţă în Dr. Jekyll and Mr. Hyde al lui Rouben Mamoulian. Deşi puternic caricaturizat, Mr. Hyde al lui March este interesant tocmai pentru că este dus la extrem; de asemenea, este unul dintre puţinii actori care reuşeşc să fie credibili atât în rolul şovăielnicului şi timoratului doctor, cât şi în al maleficului său "Doppelgänger".
 
Despre dublul lui Jekyll s-a creat o "iconografie" ce are foarte puţin de-a face cu viziunea lui Stevenson. Hyde evocă în imaginarul colectiv o creatură păroasă şi violentă, care arată ca o maimuţă şi se comportă precum un vârcolac. La implementarea şi popularizarea acestei imagini au contribuit numeroasele adaptări cinematografice - în special versiunea lui Mamoulian, în care chipeşul Fredric March, spre deliciul celor care-l privesc, se comportă şi arată asemeni unui Neanderthal. Astăzi, nu există copertă a cărţii în care figura lui Hyde să nu fie ilustrată asemeni unei "arătănii" cu zâmbet dement, canini însângeraţi, ochi bulbucaţi, acoperiţi de o pilozitate facială excesivă; un fel de încrucişare (ne)fericită între Omul Lup şi King Kong.
 
Însă Hyde nu este un monstru în sensul tradiţional al cuvântului, Stevenson evitând să confere cititorilor o descriere clară: modul în care scriitorul scoţian îşi ilustrează personajul este lipsit atât de elemente demonico-medievale, cât şi de exagerările gotice ale romantismului englez de secol al XIX-lea. Forma de "rău absolut" pe care Hyde o personifică nu pare să aibă o caracteristică fizică definită, ni se face însă cunoscută repulsia şi groaza pe care celelalte personaje o simt atunci când interacţionează cu acesta. Hyde reflectă asupra celorlalţi răul pe care-l poartă în interior, însă corpul său nu pare să sufere vreo malformaţie.
 
Dacă Barrymore şi March arătau ca un zombie, respectiv un Neanderthal, iar jocul lor era - în mod intenţionat - puternic teatralizat, interpretarea lui Spencer Tracy în adaptarea din 1941 a cărţii - încurajată probabil şi de cenzura la care erau supuse producţiile cinematografice americane în acea perioadă - este mult mai naturală şi subtilă, atât din punctul de vedere al ilustrării perfidului Hyde, cât şi al reprezentării atrocităţilor pe care acesta le execută.
 
Schimbând unghiul prin intermediul căruia spectatorilor li se permite să perceapă acţiunea filmului, Stephen Frears creează un Hyde ceva mai apropiat de originarul livresc - desigur, cu excepţia accentului lui John Malkovich. Lansat în 1996, Mary Reilly este un fel de fanfiction creat de scriitoarea americană Valerie Martin după The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde şi regizat de britanicul Frears. Intenţiile sunt bune: o poveste de dragoste ceva mai discretă şi un oarecare twist de final, creat în spiritul operei . Problemele însă încep să apară odată cu interpretarea Juliei Roberts - care efectiv se chinuie să creeze un accent cockney - şi se termină cu John Malkovich, care foloseşte pentru Hyde vocea sa obişnuită, iar pentru Jekyll un accent britanic ofilit.


Dacă în adaptarea lui Frears ecuaţia accentelor este: Jekyll + English = good, Hyde + American = bad, în varianta lui Mamoulian se întâmplă exact opusul. Deşi problema accentelor este una minoră, adevăratele neajunsuri ale filmului Mary Reilly rămân interpretarea rigidă a actorilor şi simplismul scenariului. Naivitatea dramaturgică a primelor adaptări este scuzabilă; însă, în afara dorinţei - sincere - de a repeta succesul de critică al filmului Dangerous Liaisons (1988) nu există nici o altă valoare care să merite a fi atribuită filmului lui Frears.
 
Redarea răutăţii lui Hyde ca simplu rezultat al reprimării sexuale suferite de Jekyll este regretabilă. În roman, dublul doctorului săvârşeşte o serie de crime gratuite, cea mai monstruoasă dintre ele fiind călcarea în picioare a unei fetiţe şi trimiterea unui cec compensatoriu părinţilor acesteia. Astfel, crimele lui Hyde nu sunt doar gratuite, ci şi cazuale. Singura adaptare în care apar această scenă-cheie şi sinuciderea doctorului Jekyll este varianta de 11 minute din 1912 a companiei Thanhouser.
 
Geniile şi smintiţii celuloidului
 
Dacă în 1941 Victor Fleming s-a bazat mai mult pe jocul actoricesc al lui Tracy decât pe machiaj şi efecte speciale, predecesorul său a valorificat tehnic secvenţa preschimbării lui Jekyll în Hyde. În 1931, Mamoulian a folosit filtre de diverse culori care să contrasteze cu machiajul lui March, rezultatul fiind o metamorfoză gradată, unitară şi uimitor de naturală. Fleming, în schimb, suprapune o serie de alegorii vizuale: de la nuferi ieşind din apă până la Lana Turner şi Ingrid Bergamn înhămate la o trăsură şi biciuite de birjarul Spencer Tracy.
 
Spre deosebire de spectatorii diverselor adaptări cinematografice, cititorii mai puţin avizaţi ai cărţii lui Stevenson află la final că Jekyll / Hyde sunt aceeaşi persoană şi, deşi sunt menţionate, misterioasele experimente ale doctorului primesc mai mult o abordare metafizică decât o explicaţie propriu-zisă. Influenţaţi de expresionismul german, regizorii au sesizat oportunitatea creării unei mizanscene interesante şi inovative pentru laboratorul lui Jekyll, care mai târziu a devenit stereotipic pentru orice "mad scientist" respectabil.
 
Reuşitele tehnice ale filmului lui Mamoulian sunt remarcabile, iar uimirea spectatorilor contemporani este aceeaşi cu cea a publicului de acum 80 de ani, ambii considerându-le surprinzătoare pentru epoca în care a fost realizat. Regizorul îşi începe filmul cu o secvenţă filmată din unghi subiectiv, lungă de vreo 4 minute. Mamoulian ne aşază efectiv în capul lui Jekyll, lăsându-ne să-i privim lumea prin proprii ochi. Abia după ce doctorul ajunge în sala de conferinţe, realizatorul schimbă perspectiva într-una tradiţională, pentru a ne arăta părerile colegilor de breaslă despre acesta.

Regizorul foloseşte de asemenea split-screen-ul în momente cheie ale acţiunii, pentru a ilustra dubla viaţă pe care Jekyll este nevoit să o ducă. Dacă în carte o importanţă majoră o au uşile - închise / deschise, care pot să ascundă sau destăinui secrete - în film acestea sunt înlocuite cu motivul oglinzii: prima oară când îl vedem pe Jekyll este într-o oglindă, acelaşi lucru este valabil şi pentru Hyde. De asemenea, Mamoulian utilizează o serie de prim-planuri extrem de strânse în timpul interacţionării lui Jekyll / Hyde cu vreunul din personajele feminine, pentru a puncta neputinţa apropierii într-un caz şi groaza în celălalt.
 
Dacă în prima jumătate a secolului al XX-leaau fost create majoritatea variantelor "artistice" după The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde, în perioada postbelică au apărut nenumărate adaptări de "categorie B". Cele mai notabile sunt Dr. Jekyll and Mr. Hyde - The Musical (1973, r. David Winters, cu Kirk Douglas în rolul principal), Dottor Jekyll e gentile signora (1979, r. Steno); Docteur Jekyll et les femmes (1981, r. Walerian Borowczyk) şi Dr. Jekyll's Dungeon of Death (1982, r. James Wood).
 
O încheiere de tipul "romanul lui R.L. Stevenson va continua să fascineze viitoare generaţii de cititori şi oameni de cinema" este de prisos, mai ales că Studiourile Universal pregătesc o nouă adaptare după The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde, care s-ar putea să poarte semnătura regizorului Guillermo del Torro.




 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer