Ar fi o uitare a esenţialului să nu adaug echipa managerială condusă de directorul instituţiei, regizoarea Ada Lupu-Hausvater, din a cărei experienţă nu ar strica să se înveţe (cum dintotdeauna mi-a displăcut bocetul, fie el şi temă de studiu la cursurile de folclor, nu doar reacţie la imediatul administrativ-politic, prefer să mă solidarizez cu constatarea enervat-sastisită a Adei Lupu: "De ce-om fi începînd totul cu: Aaa, păi asta la noi nu se poate!...??"). Sigur că Naţionalul de pe malul Begăi nu trăieşte o serie neclintită de superlative. Dar trăieşte. Vreau să spun: îşi trăieşte viaţa normală de companie teatrală care face teatru, nu se face că face.
În consecinţă, încheierea de stagiune, din plin vîrf canicular, a însemnat prezentarea ultimelor trei premiere în două zile de week-end: una interesantă la nivelul spaţiului de joc (Romeo şi Julieta în regia lui Rahim Burhan), una ca încercare în spectacolul de cameră (Iaacovi şi Leidental, regia Mihaela Lichiardopol) şi un exerciţiu sclipitor din panoplia lui Alexandru Dabija (În vizită).
Romeo şi Julieta în regia lui Rahim Burhan
Numele lui Rahim Burhan, fondator al trupei Pralipe, găzduite de cincisprezece ani încoace de compania germană Theater an den Ruhr, ar fi fost suficient ca garant al unui spectacol cel puţin interesant. Nu a fost să fie aşa. Deşi spaţiul de joc este teribil de atractiv: parcul din faţa manejului imperial şi suportul inevitabil generator de emoţie al nopţii timişorene. De acelaşi aplomb imagistic beneficiază şi decorul Velicăi Panduru, conceput pe o axă cu trei perpendiculare, toate luminate din podea, la un capăt cu terasa luxuriantă a familiei Capulet, la celălalt cu orga acvatic-luminiscentă, laborator cromatic-alchimic pentru părintele Lorenzo (Ion Rizea).
Din păcate, lucrurile cam aici se opresc. Regizorul pare a nu se fi decis unde să fixeze povestea (nici măcar regula unei ubicuităţi ideatice nu este acoperită) şi, prin urmare, personajele nu reuşesc să se definească limpede, în pofida travaliului deosebit al actorilor (poate singurii care reuşesc să o facă să fie Cătălin Ursu - Romeo - şi Alecu Reus - Benvolio). Haloimăsul costumier şi timpii morţi dintre replici (artificiale, pe alocuri) au accentuat senzaţia de spectacol în construcţie, lipsit de suportul unei filozofii clare a direcţiei de scenă. Care să fie acoperirea inevitabilului accent german al lui Montague (Georg Peetz, actor, de altfel, de o reală forţă)? Dar motivaţia pantalonilor de piele ai Doicii (Alina Reus)? O fi alcoolică Lady Capulet (Ana Maria Cojocaru)? Nu e prea zgomotoasă sexualitatea celor doi adolescenţi în ograda unui Capulet (Romeo Ioan) care aduce mai mult a îmbogăţit de revoluţie decît a nobil veronez? De ce se dublează, uneori, anumite replici? Care să fie susţinerea absconsă a horei din final? Dar a tentativei archimboldiene de costume a carnavalului din casa Capulet? Cinstit vorbind, faţă de o asemenea investiţie imaginativă, simţeam nevoia mîinii de maestru a lui Alexander Hausvater pentru a nu rata coerenţa. Şi a unui traducător pe măsură (pînă una-alta, pentru Gianina Jinaru, Shakespeare rămîne o probă pentru care se cere încă mult antrenament).
Mai atentă la parametrii propriului pariu, Mihaela Lichiardopol abordează excelentul text al lui Hanoch Levin (Iaacovi şi Leidental, în traducerea Adei Ichim) sub semnul unui carnaval trist în arena circului mundan al solitudinii. În atmosfera intimă de la bun început a Studioului 5, două singurătăţi masculine care îşi augmentează starea, mimînd comunicarea (David - Bogdan Spiridon şi Itamar - Călin Stanciu Jr.), caută ritmul (pentru nunţile necesare, era să zic, rememorînd secvenţa iniţială, foarte bine concepută, în care se utilizează tot soiul de instrumente de "percuţie": ştampile, maşini de scris, tampoane de sugativă) de supravieţuire şi căile de acces către realizarea visului-soluţie al oricărui bărbat: femeia pe care "tu s-o strîngi de fund şi ea să filozofeze". Itamar va şi descoperi oferta feminină, în persoana falsei pianiste Ruth (Sabina Bijan). Falsă în măsura în care a visa o ipostază a personalităţii, fie ea şi ratată, nu reprezintă chiar realitatea... Numai că, vorba glumei din inventarul psihanalitic, un cuplu e alcătuit din trei persoane, drept pentru care David nu rămîne deoparte, ci intră în rolul de David "Dar de Nuntă" Leidental.
Umorul special al lui Levin lasă de acum loc fanteziei regizorale şi abilităţii actoriceşti. Încet-încet, fiecare personaj îşi atinge, cum să spun, nivelul de incompetenţă relaţională, ratînd comunicarea, revenind la cenuşiul iniţial şi formal al solitudinii frustrante. Fără a pierde însă comicul spectacolului. Poate că unica eroare a Mihaelei Lichiardopol este explicitul exagerat al finalului. Povestea e prea rafinată şi limpede pentru a mai fi nevoie să i se susţină morala cu "degetele în ochi", via dansul circului nostru de fiecare zi.
Unul dintre cele mai bune spectacole ale stagiunii
Încununînd opera ultimei stagiuni la Timişoara, cu firescul care îl caracterizează în ultimii ani, chiar şi atunci cînd e vorba de sporturi extreme, Alexandru Dabija a adus în spaţiul Sălii 2 textul lui Roland Schimmelpfennig, În vizită, în traducerea lui Ciprian Marinescu. Sesizînd perfect intenţiile regizorale, dar şi provocările textuale, Helmut Stürmer propune o scenografie la fel de naturală, dar cu vocaţie de deschidere către planurile subtextului: living uriaş, căci totul e "la vedere", hol de plan doi cu oglinzi masive şi drept parţial la disimulare, bucătărie în spatele unui ecran mat, care lasă loc jocurilor de umbre şi spre care important e să-ţi ajungă privirea (lucru, pînă la urmă, nu tocmai simplu). Dacă vreţi, un soi de dublare, prin schiţa locuinţei, a celor trei paliere ale psihicului fiecărui personaj, psihic pentru care, teoretic, ar fi fost suficient livingul, dar pentru a cărui decodare nu e rău să beneficiem fie de o atenţie dinamică, fie de ghidajul înlănţuirii replicilor, prin care fiece personaj de-vine un vesel-plictisit Virgiliu dantesc (păi, într-un sens, în Limbul Divinei Comédii te poţi simţi ca acasă!...).
În definitiv, este vorba despre o poveste de iarnă, calmă, caldă, calină... numai că apele liniştite sînt adînci, iar misterele cotidianului nu sînt mai puţin formidabile decît ale nu ştiu cărui Eugène Sue (cîţi or fi apărut pînă azi...).
În definitiv, este vorba despre o poveste de iarnă, calmă, caldă, calină... numai că apele liniştite sînt adînci, iar misterele cotidianului nu sînt mai puţin formidabile decît ale nu ştiu cărui Eugène Sue (cîţi or fi apărut pînă azi...).
Călăuze prin labirint se vor dovedi toate personajele, cărora actorii le garantează o evoluţie aproape fără greşeală, fie că e vorba despre cuplul parental (Helmut - Damian Oancea, Edith - Victoria Suchici Codricel), despre cele două surori (Isabel - Mălina Manovici, Marietta - Claudia Ieremia), despre nepoată (Sonja - Alina Reus), despre fratele vitreg apărut de niciunde (Peter - Colin Buzoianu), ori despre episodicele Nadja (Mirela Puia) şi Profesoara (Irene Flamann Catalina). Fiindcă afară ninge în rafale (nu uitaţi nici o clipă semnul acvatic în interpretare lui psihanalitică!), în interior povestea revenirii de prin Americi a fiului neştiut (aici risipitor e mai degrabă tatăl) se desfăşoară într-un iureş dintre Eros şi Thanatos: Peter se va strădui să nu scape nimic din tot ce mişcă feminin prin casă, căci întoarcerea este un semn vital prin comparaţie cu vocaţia vînătorească a tatălui şi cu heraldica păsărilor împăiate, atrăgînd într-un vîrtej sexual toate femeile prezente, cu erotica aproape împăiată şi ea.
Puşca făcînd ţăndări tabloul marital al părinţilor devine astfel, retroactiv, un instrument al aceleiaşi citiri a realităţii. Semne ale politicului ex-est-german, ale blestemului memoriei lagărelor naziste de exterminare, dar şi ale unor ruşi pentru care se pot face pasiuni, dar ale căror opere pot fi şi aruncate în zăpadă completează o noapte de iarnă "in white satin", vorba celor de la Moody Blues, citaţi de Alexandru Dabija alături de o întreagă şi superbă paletă muzicală.
Este, cred, unul dintre cele mai bune spectacole ale stagiunii româneşti, de o frumuseţe şi de un infinit în rafinament simţ al umorului, care chiar încununează efortul timişorenilor de a-şi dovedi dreptul la existenţă în vremuri tulburi. Cum, fie vorba-ntre noi, mereu au fost...Puşca făcînd ţăndări tabloul marital al părinţilor devine astfel, retroactiv, un instrument al aceleiaşi citiri a realităţii. Semne ale politicului ex-est-german, ale blestemului memoriei lagărelor naziste de exterminare, dar şi ale unor ruşi pentru care se pot face pasiuni, dar ale căror opere pot fi şi aruncate în zăpadă completează o noapte de iarnă "in white satin", vorba celor de la Moody Blues, citaţi de Alexandru Dabija alături de o întreagă şi superbă paletă muzicală.