De ce-l iubim şi, în acelaşi timp, urâm pe Uncle Boonmee - Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi

Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi este un film care îţi trezeşte stări contradictorii. Îţi place pentru că îţi sunt puse pe tapet fantome şi spirite dintr-o cultură atât de străină faţă de cea europeană, dar îl urăşti pentru că nu afli mai nimic despre vieţile anterioare ale lui Boonmee, de care se vorbeşte în titlu. Te captează în bizareria lui, dar regreţi că regizorul nu înscrie la mai multe capitole...

Filmul, despre fantome şi spirite care îl bântuie pe Boonmee - cu două zile înainte ca acesta să moară, a primit Palme d'Or, din partea unui juriu prezidat de Tim Burton.

Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi e ca o meditaţie budistă, făcută în mijlocul unei jungle tăcute, dar bizare, cu fantome-maimuţă, în care spiritele celor morţi se aşază cu cei vii la masă, şi-i invită la o călătorie către locurile unde s-au stins în vieţile anterioare.

Cadrul de început al filmului are lungimea şi picturalitatea unuia semnat de Carlos Reygadas. Imaginea de la început, a unui bivol în junglă, ne revine în minte la sfârşit, când înţelegem că aceasta e una dintre încarnările pe care le-a cunoscut Boonmee. La fel şi cea a unei prinţese care tânjea după frumuseţea veşnică şi a sfârşit într-o contopire cu spiritul râului în care s-a îmbăiat. Regizorul cu nume greu de scris, dar mai ales greu de pronunţat, nu dă prea multe detalii despre vieţile anterioare pe care le menţionează în titlu. Deşi se referă la încarnările lui Boonmee, regizorul nu explică sau descrie decât extrem de fugitiv vieţile anterioare ale personajului său principal. Lasă spectatorul să brodeze, indiferent la background-ul său cultural ori confesiune...

Apichatpong Weerasethakul mai face o gafă. Aduce un personaj ca dintr-un remake prost la Star Wars, pe post de fantomă-maimuţă. Creatura are ochii ca două lanterne cu lumină roşie. E atât de nelalocul ei în acest film încât ai impresia că a intrat pe platou, în timpul filmărilor, din greşeală. Aştepţi, la un moment dat să apară şi cu un light saber. Ritmul filmului, mimicile neschimbate ale actorilor - aproape de la un capăt al celuilalt al filmului - şi replicile spuse egal, i-a făcut pe unii spectatori ai proiecţiei de la Cannes să aţipească. Recunosc că poate este vorba doar despre un alt limbaj corporal decât cel european.

Sursa de inspiraţie

Boonmee a existat în realitate, povesteşte regizorul. A aflat despre el de la un abate dintr-o mănăstire apropiată de casa lui. Abatele i-a povestit de un bătrân pe numele Boonmee, care a venit la templu ca să ajute la activităţile zilnice şi ca să înveţe meditaţia. Boonmee i-a povestit abatelui că - pe când făcea meditaţie - şi-a putut vedea vieţile anterioare, derulându-se ca un film prin faţa ochilor minţii. A văzut şi a simţit pe rând că a fost un bivol, apoi chiar un spirit fără de trup, care hălăduia pe câmpiile Thailandei. Abatele a fost impresionat, dar nu mirat, pentru că Boonmee nu era primul care îi povestea despre vieţile anterioare. Aşa a adunat poveşti de la toţi cei care i-au vorbit despre reîncarnările lor. Apoi a publicat o carte, A Man Who Can Recall His Past Lives, din care s-a inspirat regizorul.

Despre fantome în culturile asiatice Apichatpong Weerasethakul a spus la conferinţa de presă că toată lumea în Thailanda a crescut cu credinţa că sufletul migrează de la oameni la animale. Chiar şi astăzi, mulţi thailandezi încă mai cred în fantome. A vrut să surprindă această credinţă şi să o lege de ideea de moarte. Despre modul în care fantomele sunt prezentate în film, Apichatpong Weerasethakul a declarat că s-a inspirat din serialele TV şi cărţile de benzi desenate ale copilăriei sale. De asemenea, şi-a mai adus aminte de un prieten care i-ar fi spus odată că avea casa bântuită de fantome cu ochi roşii. Imaginea asta i-a rămas în minte. Dar nu a găsit deloc formula de a o pune credibil în practică...

Situaţia politică din Thailanda

Apichatpong a vorbit la Cannes şi despre situaţia politică din Thailanda. A povestit că era să nu poată veni la Cannes, deoarece paşaportul său se afla în centrul oraşului, de unde era prea periculos să-l ia, aşa că a trebuit să obţină un paşaport special. Înainte de a pleca, a văzut cum se ridica fum de pe străzile oraşului. "Parcă eram într-un film; e foarte trist. E cea mai violentă şi mai extremă situaţie cu care ne-am confruntat în istorie. Cred că trebuia să se întâmple odată şi-odată; e aşa un decalaj între cei bogaţi şi cei săraci. Sper că aceste evenimente vor conduce la mai multă solidaritate în rândul concetăţenilor mei. Însă cel mai rău lucru e că nu se poate face un film despre asta - cenzura o interzice. Ei blochează orice film care «ameninţă siguranţa naţională», un slogan care poate defini orice", spune regizorul.

Filmografie

Apichatpong Weerasethakul s-a născut în Bangkok, în 1970, şi a crescut în nord-estul Thailandei. Are o diplomă în Arhitectură şi un Master de regie la The Art Institute of Fine Arts in Filmmaking, de la Institutul de Artă din Chicago. A început să facă scurtmetraje în 1994, iar primul lungmetraj l-a finalizat în 2000.

Blissfully Yours a câştigat în 2002 premiul Un Certain Regard, iar Tropical Malady a câştigat Premiul Juriului principalei secţiuni competiţionale de la Cannes, în 2004. Syndromes and a Century a fost primul film thailandez selecţionat în Festivalul de Film de la Veneţia, în 2006, şi a fost votat ca unul dintre cele mai bune filme ale decadei. În 2009 face un scurtmetraj pregătitor pentru filmul cu care ia Palme d'Or-ul, A Letter to Uncle Boonmee.

În prezent îşi pregăteşte următorul proiect, un film despre scriitorul şi regizorul de film experimental, Donald Richie, care şi-a dedicat activitatea culturii japoneze.