Un mister: selecţia - Festivalul de Film Cannes, 2010

Gilles Jacob, fostul delegat general, astăzi preşedintele festivalului, a încercat de câteva ori să ne aducă mai aproape de secretul selecţiei oficiale, în primul rând al competiţiei: "Dacă selecţia este bună, asta se datorează filmelor. Când e proastă, de vină sunt selecţionerii". Ar mai fi de adăugat încă una dintre spusele domniei-sale: "La Cannes e ca în viticultură. Sunt ani bogaţi şi ani proşti. În general, o recoltă bună apare cam o dată la doi ani". Problema este că nimeni nu a ţinut socoteala şi nu prea ştim de unde să începem numărătoarea. Admitem că 2010 nu a fost grozav. E bine să ţinem minte pentru viitor, deşi, după ce l-am citit zilnic pe Thierry Fremaux, parcă sunt tot mai mult în ceaţă.
 
Ceea ce nu au reuşit ziariştii, criticii, au izbutit câţiva cineaşti şi producători care l-au asaltat pe delegatul general în revista Le Film Français. Ziua şi întrebarea. Dialogul cu Mike Leigh ne poate da de gândit. Zice autorul lui Another Year (prezent în competiţie): "Când alegeţi un film, vă bazaţi pe gusturile dv. personale? Este necesară o privire artistică pentru a realiza cel mai bun echilibru posibil? Şi care ar fi cota ce revine consideraţiilor politice"? Prima parte a răspunsului m-a lăsat bouche beé. Cică, în general, când selecţionează filmele, echipa canneză nu acţionează conform principiului "Îmi place, nu-mi place" ci "trebuie sau nu trebuie?" (Nous ne sommes pas dans le "J'aime, j'aime pas", mais dans le "Faut-il, Ne faut-il pas?"). Dumnezeu să priceapă cum se ajunge la concluzia că X "trebuie" şi Y - nu?

Fremaux găseşte că totul este cât se poate de simplu: "O selecţie va reflecta întotdeauna, fie şi în mod inconştient, angajamentul celui care o conturează, de aceea trebuie să te fereşti de orice subiectivitate, pentru a încerca să propui portretul instantaneu şi fugitiv al creaţiei momentului". Mai departe suntem ameţiţi cu o frază de largă circulaţie, ajustată potrivit nevoilor de moment: "Nu noi selecţionăm filmele, ele sunt cele care cer să fie selecţionate". Să fim serioşi. Aşa vor starletele să dea gata ziariştii, zâmbind cu înţeles când grăiesc: "Nu eu am ales cinematograful, el m-a ales pe mine!" Cu ceva tot am rămas din discuţia Fremaux - Leigh şi anume cu acceptarea existenţei unor comitete de colegi care văd filmele propuse sau căutate de organizatori, delegatul general având dreptul unui final cut. Mai aducătoare de puţină lumină s-a dovedit a fi discuţia cu Marco Tullio Giordana despre eventualele regrete ale înlăturării unui film sau a altuia din selecţia oficială ori despre repartiţia lor în cele două capitole, competiţie şi Un certain regard.

Suntem de acord: nu poţi alege cu inima uşoară 50 de titluri dintre cele 1700 câte a numărat oferta 2010. Douăzeci dintre ele sunt destinate a intra în cursa marilor premii. Restul alimentează seria hors-competition şi, mai ales, Un certain regard. Aici e aici. Gilles Jacob a afirmat mereu că această secţiune include filmele mai fragile, care ar trebui ocrotite de maşinăria mediatică strivitoare a Cannes-ului. Ce te faci, însă, când ai un film precum Moartea domnului Lăzărescu? Numai fragil nu era. S-a văzut a doua zi, în presă. Thierry Fremaux a recunoscut: "Vrând să protejăm anumite filme, sfârşim prin a ne cenzura".

Cazul lui Stephen Frears, care a refuzat să fie inclus în orice competiţie a acestui an, cu mult apreciatul Tamara Drewe, pentru că "nu a avut chef să se supună umorilor schimbătoare ale opiniilor", ar trebui să nu treacă neobservat. Până una alta, păstrăm o întrebare căreia, poate, într-o zi, îi vom găsi o dezlegare: de ce într-o ediţie cu mari dificultăţi de înjghebare a competiţiei, alcătuite în trepte (16 filme într-o primă fază, apoi 18, pentru ca a treia zi după deschiderea festivalului să se mai adauge un Ken Loach), nu a fost loc pentru unul dintre filmele româneşti?