În Robin Hood, Ridley Scott îi pune în cârcă eroului trauma pierderii timpurii a tatălui, legând ADN-ul de pământul natal. Filmul de deschidere a deschis într-adevăr o Selecţie Oficială atât de sobră, încât comedia lui Stephen Frears, Tamara Drewe, a fost considerată prea frivolă pentru a intra în competiţie. Cineaştii au privit moartea din toate unghiurile şi au pipăit-o ca pe urmă să urle sau să scâncească sau să nu aibă nicio reacţie. Dacă Takeshi Kitano a demitizat-o în Outrage, considerând-o irelevantă pentru baletul violenţei duse hăt departe, iar Olivier Assayas a tratat-o spectacular în miniseria TV Carlos, Daniele Luchetti a folosit-o în melodrama La nostra vita ca pe un accident pe care "aparţinătorii" sunt nevoiţi să-l surmonteze dacă vor să-şi continue viaţa.
Soţul personajului jucat de Alina Berzunţeanu, muncitor la negru pe un şantier din Italia, moare accidental la locul de muncă, dar cadavrul e ascuns pentru ca poliţia să nu-i ia pe toţi la explicaţii. Într-un alt film a cărui acţiune se petrece în prezent, Schastye Moe (debutul în lungmetraj al ucraineanului Seghei Loznitsa unde Oleg Mutu e DOP, iar Vlad Ivanov are un mic rol spre final), moartea e un semn de punctuaţie într-un road movie printr-o Ucraină dezolantă. Povestea e însă atemporală şi universală, şi se referă la răul care răsplăteşte binele şi care se transmite mai ceva ca gripa porcină. Ungurul Kornel Mundruczo face în Szelid Teremtes - A Frankenstein Terv o adaptare inegală a lui Frankenstein, cu un adolescent (cu probleme psihice bănuite din privire) care începe să ucidă mai mult sau mai puţin accidental când îşi dă seama că şi-a descoperit tatăl natural în pielea unui regizor.
Nikita Mihalkov a revenit la Cannes cu Utomlyonnye Solntsem 2: Predstoyanie, pagină de epopee naţională mai ales pentru uzul tinerei generaţii şi care face din moarte "chezaşul" şi "zălogul de legământ" al libertăţii. Deşi din multele scene de război reuşite ai putea crede că filmul e anti-militarist, răspunsul e: "Aş! Să fie război primesc, dar să-l câştigăm noi." În aceeaşi cheie militantă, Rachid Bouchareb "zugrăveşte" în Hors la loi tabloul mai multor decenii de relaţii franco-algeriene, făcând din moartea algerienilor un preţ pentru libertate plătit de mult cu vârf şi îndesat, iar în Un homme qui crie, Mahamat-Saleh Haroun narează curat drama unui bărbat care e obligat să-şi sacrifice băiatul în războiul civil din Ciad.
Des hommes et des dieux, în regia lui Xavier Beauvois, face din moartea celor şapte călugări francezi din Algeria anului 1996 un element ascuns, dar mereu prezent în povestea ultimilor trei ani de viaţă. Cu Biutiful, Alejandro González Iñárritu, ne scufundă în întunecata existenţă a unui bărbat din Barcelona contemporană pentru care moartea ar fi o reală evadare. Problema e că nu poate muri până nu face puţină ordine în viaţă. Pentru Mike Leigh din Another Year, moartea şi însingurarea aparţin aceleiaşi familii de cuvinte. În schimb, pentru Woody Allen ea e un tall dark stranger de care toţi ne îndrăgostim într-o zi. Nimic macabru.
You Will Meet a Tall Dark Stranger e o comedie unde moartea şi metafizica împărtăşesc o notă ludică, aproape florală. Pentru Manoel De Oliveira, care a venit personal la cei 101 ani ai săi să-şi prezinte O estranho caso de Angelica, moartea e o călătorie suprarealistă, ca în Méliès, împreună cu o tall white stranger, o preafrumoasă moartă de care se îndrăgosteşte fotograful chemat să-i imortalizeze chipul. Moartea e o realitate oribilă pentru eroina din Poetry, bunicuţa care speră să se protejeze învăţând să scrie poeme şi izolându-se în Alzheimer. În hipnoticul Loong Boonmee Raluek Chat de Apichatpong Weerasethakul, Palme d'Or-ul din acest an, moartea e o călătorie pe care eroul o parcurge împreună cu rudele vii şi moarte prin limburi figurate ca o junglă. În fine, în Aurora, Cristi Puiu alias Viorel (sau viceversa) ucide filmul, încercând să demonstreze că realitatea e mai puternică.