Prima zi - Venice Days, 2010

2 septembrie 2010

Totul în Lido este roşu (şi nu de mânie, ci de sărbătoare, căci asta e culoarea oficială a Festivalului Internaţional de la Veneţia), iar cine nu este "pictat", cu siguranţă are roşu în "zgarda" de intrare. E un adevărat muşuroi de furnici pe străzi, mulţi turişti, oficiali, locali care se fâţâie dintr-o sală în alta, de la un film la altul, covorul roşu e tot timpul împânzit de reporteri, jurnalişti, şi alţii care pierd vremea aşteptând vedete.

De dimineaţă am participat la discuţia despre cenzură organizată de Giorgio Gossetti, delegatul general Venice Days, cu referire directă la cazul Panahi. Regizorului iranian Jafar Panahi, câştigătorul Leului de Aur din 2000 cu filmul Dayereh / The Circle, i-a fost interzis să asiste la Mostra 2010, unde noul său scurt-metraj The Accordion va fi prezentat. Acesta a fost mai mult decât cenzurat, a fost azvârlit în închisoare pentru 9 luni, sub acuzaţia că intenţiona să facă un film despre controversatele alegeri din 2009 când Mahmoud Ahmadinejah a câştigat, iar în acest moment e sub interdicţie de a părăsi ţara şi a face filme. La discuţie au participat câţiva din cei care l-au ajutat să producă noul său film, The Accordion, care a rulat în cadrul Venice Days. Se pare că filmul a suferit o cenzură atât de puternică, încât au ajuns să fie difuzate doar 9 minute, care nu transmit mai mult decât un mesaj către toleranţă şi solidaritate. Discuţia însă despre acest caz a fost foarte interesantă, deoarece s-a vorbit despre diferitele tipuri de cenzură la care a fost şi încă mai este supusă cinematografia. Au fost amintite filme care au suferit o cenzură politică, financiară, ideologică sau "de piaţă" (la modă în industria americană / Multiplex / Mall, unde importante sunt vânzările).

Pentru început am văzut doar trei filme, două în competiţie şi unul în afara ei. Cel mai demn de a fi menţionat este L'amore buio / Dark Love (scenariul şi regia: Antonio Capuano), povestea unui viol care schimbă total viaţa a doi adolescenţi (un el şi o ea). Filmul este un joc psihologic care urmăreşte turnurile pe care viaţa celor doi protagonişti o ia, un dramatism care porneşte atât din interior, deoarece îşi dau seama că sunt "diferiţi" (el e la închisoare, ea e "violata"), dar şi din felul în care îi percep ceilalţi, căci nu vor mai fi vreodată simpli copii / vecini / iubiţi. Ideea filmului e interesantă, devenind chiar intrigantă în momentul în care acest conflict psihologic pare să se rezolve prin corespondenţa pe care cei doi o poartă, însă în acelaşi timp pare un film sec. E secătuit de dramatismul acela care să sensibilizeze audienţa, înduioşează prin idee, din păcate nu şi prin felul în care e interpretat. Mi-a venit în minte The Wrestler (Darren Aronofsky, câştigătorul Leului de Aur din 2008), unde o idee simplă şi veche, devine genială în interpretarea lui Mickey Rourke, însă aici mi s-a părut contrariul. Mult mai emoţionantă a fost prezenţa în sală a actorilor care au tresărit la fiecare mişcare a publicului, nişte adolescenţi, probabil neprofesionişti. Tânărul Ciro mi-a amintit de Silviu (George Piştereanu) din Eu când vreau să fluier, fluier (regia Florin Şerban, 2010), filmul ar vrea să îl înfăţişeze la fel de încercat de soartă - provenit dintr-o familie de cartier, sensibilizat de fata căreia i-a făcut cel mai mare rău - însă reuşeşte doar pe alocuri. E un film cu suişuri şi coborâşuri, per total nu pot spune nici că mi-a plăcut, nici că nu mi-a plăcut, a fost pur şi simplu OK.

Cel mai mult la festivaluri îmi place că se merge "în gaşcă" la film şi se încinge o discuţie de mama focului după vizionare. Unora le place tot ce văd, alţii au doar scene preferate, alţii discută pe "bucăţi", pe evoluţia regizorului, pe scurt fiecare taie şi spânzură (exagerez!) în legea lui. Asta e partea pe care o savurez... comentatul şi ascultatul părerilor celorlalţi.

Din păcate, celelalte două filme pe care le-am văzut nu au fost la fel de "discutate". Le bruit des glaçons / The Click of Ice (regia Bertrand Blier) a fost uşor "catalogat" pe scene, deoarece e într-adevăr un film despre care se poate vorbi pe bucăţi. Ideea ar fi putut fi foarte bine lucrată (cum poţi convieţui cu cancerul tău şi al iubitei tale), însă filmul a fost mai degrabă neconvingător. Cred că regizorul a avut atât de multe idei şi a dorit să transmită atât de multe mesaje care mai de care mai isteţe, încât a ieşit o conopidă. Filmul e comic în unele scene, dramatic până la exagerare în altele, teatral sau moralist, încât devine too much.

Iar Wanda, varianta revizuită a filmului din 1970 de Barbara Loden, a fost doar slow. Iarăşi o premisă bunicică / interesantă: o femeie nu are nicio idee cum să îşi trăiască viaţa sau mai degrabă cum să îşi bată joc de ea, şi devine complice la jefuirea Băncii Naţionale. Am aşteptat două ore ceva suspans, ceva dramă, ceva feeling care să ajungă de pe ecran până la locurile noastre, dar în zadar. A fost prea lent, plat, sau poate doar Barbara Loden (regizoarea şi protagonista) nu a intrat foarte bine în pielea personajului. Am înţeles că Wanda şi-a acceptat mizerabila viaţă, divorţul, respingerea diferiţilor cărora le-a trecut prin pat, sărăcia şi că nu clinteşte în faţa acestor scene, dar din păcate nu transmite toate trăirile astea, nu transmite resemnarea aceasta oribilă. Pare doar o tipă bleguţă care acceptă orice, oricum, de la oricine. Punct.

P.S.: Echipa din care fac parte, cei 27 de cinefili, e foarte simpatică. Oameni de peste tot din Europa, cu personalităţi care mai de care mai diferite, cu idei şi background cinematografic solid. O idee genială care sper că va fi continuată şi în anii viitori, căci ar fi păcat să nu se bucure şi alţii de şansa pe care o avem noi. Ideea proiectului e să atragă noua generaţie către filmele europene, care au nevoie de publicitate şi în afara festivalurilor.

Toate discuţiile pe care le purtăm, interviurile cu diferite personalităţi ale cinematografiei pot fi urmărite pe blogul creat special pentru acest eveniment (http://27timescinema.cineuropa.org/).