Vorbeam mai sus de filmul care a salvat o zi, altfel, deprimantă. Meritul le aparţine, în parte egală, lui Tsui Hark şi lui Andy Lau. Isprava lor (unul în ipostază de regizor, celălalt în cea de protagonist) poartă promiţătorul titlu de Di Renjie zhi Tongtian diguo (mai pe englezeşte Detective Dee and the Mystery of Phantom Flame) şi e o sublimă combinaţie de film fantastic (în buna tradiţie a filmelor chinezo-hongkongheze cu fantome) şi poliţist (cu un soi de Sherlock Holmes avant la lettre) şi care aduce vag, în termeni de premisă (detectivul Dee trebuie să investigheze nişte cazuri de combustie spontană pe care cei mai mulţi înclină să le pună pe seama furiei divine când ele sunt, în fapt, crime în toată regula) cu franţuzescul Vidocq al lui Pitof. Evident, artele marţiale, cu aferentele lupte printre şi prin copaci sunt la ele acasă. De asemenea, se confirmă mai noua tendinţă din cinema-ul din extremul orient (tendinţă verificată ieri de Jianyu / Reign of Assassins) de a aloca tot mai mulţi timpi de ecran şi importanţă personajelor feminine - o da detectivului Dee titlul filmului şi-o fi el, în teorie, protagonistul aventurii, dar tot ceea ce se întâmplă pe ecran e din voia celor două femei, dintre care una e pe cale să devină prima şi unica împărăteasă din istorie iar cealaltă e, pur şi simplu, plurivalentă. Veritabilă megaproducţie - principala scenă de desfăşurare a acţiunii comportă un Buddha imens (un soi de versiune orientală la Colosul din Rhodos) iar cealaltă un întreg oraş subteran - şi doză de entertainment din cele mai pure, filmul lui Tsui Hark arată în competiţia de la Veneţia la fel de ciudat precum a arătat în 2007, la Cannes, Death Proof (sau, în 2009, Inglourious Basterds). Şi nu menţionez filmul lui Tarantino de pomană... Cunoscută fiindu-i apetenţa pentru cinema asiatic, nu m-ar mira ca Detectivul Dee... să plece acasă cu Osella de contribuţie tehnică sau, de ce nu?, chiar cu Premiul special al juriului.
După filmul lui Tsui Hark, am păţit dezamăgirea cu Scorsese. În lipsă de altceva (tocmai se făcea 13:30 şi italienii începeau să-şi închidă locantele pentru siesta de după-amiază, deci mangiare, no!), ne-am repezit să intrăm la cel mai recent Jerzy Skolimowski, Essential Killing, unul din cele două filme din competiţie cu Vincent Gallo în rolurile principale (celălalt fiind regizat chiar de dumnealui). O poveste despre supravieţuire în orice condiţii, aventura arabo-guantanamezo-poloneză a lui Skolimowski (continentele şi limbile vorbite se schimbă fără prea multe explicaţii - Andrei spera să fie o convenţie, dar nu e) pare să fie prilejul pentru care francezii au inventat termenul de "chiant" ("plictisinant" sau "enervator"). Pe scurt, un individ arab (Vincent Gallo), aruncă în aer o patrulă americană şi e luat pe sus şi dus la Guantanamo. Asurzit de zgomotul rachetei pe care a tras-o cu mânuţa lui, arabul e incapabil să comunice cu cei care l-au făcut prizonier şi-o va ţine tot într-o muţenie şi după ce evadează undeva în Polonia, taie cu drujba un muncitor (şi, totodată, pe sine însuşi!!), sufocă o mămică de la care suge şi nişte lapte şi se lasă bandajat de o Emmanuelle Seigner care e surdo-mută (of course she is!). În principiu, tot ceea ce face omul nostru e în numele supravieţuirii - toţi îi sunt duşmani, toţi îl vânează şi, dacă n-ar trage el primul, ceilalţi n-ar ezita s-o facă. În practică, tot ce păţeşte (e bătut, are accident de maşină, îşi prinde piciorul într-o capcană, se taie cu drujba, e alergat de câini, etc.), păţeşte din pricina lipsei de comunicare sau, mai bine zis, de la necunoaşterea de limbi străine. Poloneza lui Skolimowski, pesemne.
După această experienţă, ne-am zis că nimic rău nu ni se mai poate întâmpla, şi-am intrat cu toţii (Mihai, Dana şi Paolo y compris) la El Sicario - Room 164, un nou documentar de-al lui Gianfranco Rosi, son of Francesco. Filmul, prezentat în secţiunea Orizzonti, a fost precedat de un scurtmetraj de animaţie şi fără dialoguri, 21 ke. Aş vrea să vă povestesc despre ce e vorba (a durat 28 de minute), dar după generic am aţipit şi m-am trezit o singură dată, din pricina unei explozii de pe ecran, prilej cu care am văzut o navă cu aripi. Mă rog... A început documentarul - oră în care, ca un făcut, n-am pus geană pe geană - povestea unui asasin / recuperator de-al mafiei mexicane care, cu faţa acoperită şi dotat cu-n pix şi-un moleskine uriaş povesteşte / mâzgâleşte cu lux de amănunte modul în care, vreme de 20 de ani, a răpit, torturat şi ucis datornici sau femei care refuzau să devină amantele şefului. Aparent, nu e deloc plăcut să strângi de gât o femeie şi tind să-l cred pe cuvânt, dintre noi doi el fiind cel cu experienţă. Nu la fel de neplăcut e, totuşi, să strângi de gât sau să îneci bărbaţi - dovadă stau luxul de amănunte oferite şi re-enactment-urile caraghioase. Pentru că, da, dialogurile imaginare cu şeful său sau cu cel pe care-l torturează stârnesc râsul, şi asta nu pot să i-o iert lui Rosi - Il Sicario e ultimul film la care să surâzi, darminte să râzi (pe drept cuvânt, cineva din spate întreba de ce naiba tot râde lumea!). Trăgând linie, situaţia nu e deloc bună în Juarez - poliţia e pe statul de plată al mafiei, oraşul e plin de gropi comune - iar naratorul nostru e nebun cu patalama (meseria cu pricina se face pe bază de consum de alcool şi droguri), fapt ce transformă mărturisirea într-o experienţă voyeuristo-exploitation şi cu un scop oarecum neclar. Doar ştiam că oamenii sunt capabili de lucruri odioase, că se moare-n Mexic pe capete şi că mafia e mână în mână cu poliţia, nu?
Tot un soi de voyeurism ne-a propus / oferit şi Pablo Larrain în al său Post Mortem din competiţie, despre care Jay abia aştepta să vadă ce zicem şi despre care o să vă povestesc, mai pe larg, mâine...