Între un milion şi jumătate şi patru milioane. De euro. Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB) a dat o hotărîre în urma căreia bugetele anuale ale teatrelor etc. apar şi pe site-ul instituţiei (în felurite locuri, nu mereu previzibile). Traduse în moneda noastră informală, aceste bugete sînt la un nivel, să zicem, mediu. Cam 46% din aceste bugete sînt cheltuieli de salarii, iar situaţia e asemănătoare în toate teatrele din ţară. Recenta Ordonanţă 63, cea cu reducerea personalului din instituţiile subordonate autorităţilor locale, a agitat spiritele şi a amuţit pentru moment vocile critice. Ani de zile, reforma a fost amînată în primul rînd din raţiuni sindicale, problema nefiind neapărat a banilor, cît a relocării lor, în moduri diferite.
Să mai luăm un număr: 91. În România, statul finanţează 91 de instituţii de spectacol sau interdisciplinare; un circ, opere, teatre pentru oameni mari, pentru copii, de păpuşi, muzicale, de revistă, de operetă, de repertoriu, de proiect sau gazdă. Există judeţe - Suceava, Bistriţa-Năsăud, Ialomiţa, Teleorman - unde nu există nici o instituţie publică de spectacol, dar unde - la Alexandria, de pildă - lipsa e suplinită de iniţiative locale independente (Ideo Ideis, un festival de teatru de amatori). Care iniţiativă independentă are nevoie de un supliment de buget, în limita de 7.200 de euro prevăzută de singura sursă competitivă de finanţare culturală, Fondul Cultural Naţional, dovadă a faptului că sprijinul local nu e suficient, cu toate că proiectul nu are competitori.
De curînd, însă înainte de alegerile care au dus la schimbarea puterii la Budapesta, Ungaria a adoptat o lege conform căreia statul este obligat să asigure un buget de finanţare pentru proiecte independente de artele spectacolului egal cu un anume procent din subvenţia acordată instituţiilor publice, finanţarea acordîndu-se pe baze competitive şi pe categorii diferite, inclusiv fonduri structurale pentru spaţii independente. Şi în cazul ungurilor, nu e neapărat vorba despre cheltuieli bugetare suplimentare fastuoase, ci de regîndirea cheltuielilor deja existente. În România, în schimb, descentralizarea însăşi se vede ca fiind duşmanul principal al reformării în artele spectacolului - motiv pentru care iată-ne din nou în faţa aceluiaşi set de probleme:
Misterul raţiunii după care instituţiile de spectacole din afara Bucureştiului depind, grupate, fie de primării, fie de Consiliile Judeţene şi măsura în care această subordonare le influenţează modul de funcţionare.
E cît se poate de normal ca Teatrul Tineretului, de pildă, să se subordoneze Consiliului Judeţean, de vreme ce în Neamţ nu există alte instituţii de spectacol; el ar trebui, deci, să deservească nevoile culturale ale întregului judeţ. Dar la Arad şi Oradea, două localităţi din judeţe vecine, fiecare cu cîte două teatre, practica e fix antagonică: fie ambele instituţii la Primăria Arad, fie tot amîndouă - la Consiliul Judeţean Bihor.
Mişcările tectonice provocate de OUG 63 au arătat că întîmplarea şi disponibilitatea financiară sînt cele care determină subordonarea şi atîta tot - aşa se face că la Sibiu, Teatrul de Copii Gong a fost "salvat" de la comasările prevăzute de Consiliul Judeţean prin preluarea de către Primărie (care primărie girează şi Teatrul Naţional "Radu Stanca", în ciuda "rangului" acestuia, care l-ar ataşa, mai degrabă, Ministerului Culturii).
În timp ce teatrul de dramă din Sibiu preferă patronajul local, Naţionalul din Craiova nu-şi doreşte expedierea descentralizată de la minister la Consiliul Local şi tot aşa, în funcţie de relaţii şi bunăvoinţe locale. La nivelul fiecărui oraş şi judeţ, există un adevărat stat în stat, motiv pentru care nici teatrele nu pot ajunge să constituie o reţea şi, într-un final, un sistem.
Nu că la nivel central lucrurile ar sta altfel. După ce şi-a oprit toate programele oficiale de finanţare - mai puţin Festivalul "George Enescu" şi Festivalul Naţional de Teatru -, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a continuat să susţină financiar diferite manifestări teatrale (mai ales festivaluri), ameninţate de dispariţie din cauza închiderii surselor de finanţare, într-o manieră netransparentă şi în absenţa unui mecanism public.
Aceeaşi lipsă de dinamică şi capacitatea redusă de a exploata resursele existente duc la dificultatea schimbului de generaţii şi a comunicării intergeneraţionale. Motivul pentru care teatrele naţionale, subordonate Ministerului Culturii, au, în general, rezultate artistice şi bilanţuri mai bune, fără blocaje (dar nu întotdeauna), decît suratele lor subordonate local nu este finanţarea mai mare, ci stabilitatea dată de apartenenţa la un sistem comun. La fel cum reglementează asupra propriilor instituţii subordonate, Ministerul Culturii poate crea cadre de procedură comune şi sistemice - începînd cu normativele de personal şi terminînd cu acoperirea priorităţilor culturale la nivel regional.
Nu cred că între Evidenţa Populaţiei din diferite oraşe există gama vastă de diferenţe prezentă la nivelul teatrelor locale, şi unele, şi altele - servicii publice. Pînă una-alta, avem 91 de locuri în ţara asta în care ar trebui să se joace spectacole.