Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Cum am ratat (iarăşi) reforma


Observator Cultural, august 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Între un milion şi jumătate şi patru milioane. De euro. Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB) a dat o hotărîre în urma căreia bugetele anuale ale teatrelor etc. apar şi pe site-ul instituţiei (în felurite locuri, nu mereu previzibile). Traduse în moneda noastră informală, aceste bugete sînt la un nivel, să zicem, mediu. Cam 46% din aceste bugete sînt cheltuieli de salarii, iar situaţia e asemănătoare în toate teatrele din ţară. Recenta Ordonanţă 63, cea cu reducerea personalului din instituţiile subordonate autorităţilor locale, a agitat spiritele şi a amuţit pentru moment vocile critice. Ani de zile, reforma a fost amînată în primul rînd din raţiuni sindicale, problema nefiind neapărat a banilor, cît a relocării lor, în moduri diferite.
 

Contabilitatea e plictisitoare, adevărat, însă cifrele sînt tot ce avem mai aproape de obiectivitate: aşadar, la Bucureşti, să zicem că o medie de două milioane de euro pentru fiecare dintre cele 13 instituţii de spectacole (adică fără Circul Globus) înseamnă 26 de milioane de euro anual, 90% fiind subvenţie de la CGMB, adică tandea pe mandea - primăria finanţează artă instituţională la nivel de 10 euro pe an pe cap de locuitor, ceea ce reprezintă o treime din cei 31 de euro pe cap de cetăţean cheltuiţi de Finlanda în artele spectacolului în anul de graţie 2000. Iar media finanţării pe cap de locuitor în România e net mai mică decît cea din Bucureşti. România nu e singura ţară europeană în care proporţia venituri din bilete/ subvenţie este net în favoarea celei din urmă - în Olanda, în 1997, 86% din bugetul teatrelor era reprezentat de finanţarea publică (49 de euro pe cap de spectator).
 

Să mai luăm un număr: 91. În România, statul finanţează 91 de instituţii de spectacol sau interdisciplinare; un circ, opere, teatre pentru oameni mari, pentru copii, de păpuşi, muzicale, de revistă, de operetă, de repertoriu, de proiect sau gazdă. Există judeţe - Suceava, Bistriţa-Năsăud, Ialomiţa, Teleorman - unde nu există nici o instituţie publică de spectacol, dar unde - la Alexandria, de pildă - lipsa e suplinită de iniţiative locale independente (Ideo Ideis, un festival de teatru de amatori). Care iniţiativă independentă are nevoie de un supliment de buget, în limita de 7.200 de euro prevăzută de singura sursă competitivă de finanţare culturală, Fondul Cultural Naţional, dovadă a faptului că sprijinul local nu e suficient, cu toate că proiectul nu are competitori.
 

De curînd, însă înainte de alegerile care au dus la schimbarea puterii la Budapesta, Ungaria a adoptat o lege conform căreia statul este obligat să asigure un buget de finanţare pentru proiecte independente de artele spectacolului egal cu un anume procent din subvenţia acordată instituţiilor publice, finanţarea acordîndu-se pe baze competitive şi pe categorii diferite, inclusiv fonduri structurale pentru spaţii independente. Şi în cazul ungurilor, nu e neapărat vorba despre cheltuieli bugetare suplimentare fastuoase, ci de regîndirea cheltuielilor deja existente. În România, în schimb, descentralizarea însăşi se vede ca fiind duşmanul principal al reformării în artele spectacolului - motiv pentru care iată-ne din nou în faţa aceluiaşi set de probleme:

Misterul raţiunii după care instituţiile de spectacole din afara Bucureştiului depind, grupate, fie de primării, fie de Consiliile Judeţene şi măsura în care această subordonare le influenţează modul de funcţionare.

 

E cît se poate de normal ca Teatrul Tineretului, de pildă, să se subordoneze Consiliului Judeţean, de vreme ce în Neamţ nu există alte instituţii de spectacol; el ar trebui, deci, să deservească nevoile culturale ale întregului judeţ. Dar la Arad şi Oradea, două localităţi din judeţe vecine, fiecare cu cîte două teatre, practica e fix antagonică: fie ambele instituţii la Primăria Arad, fie tot amîndouă - la Consiliul Judeţean Bihor.

Mişcările tectonice provocate de OUG 63 au arătat că întîmplarea şi disponibilitatea financiară sînt cele care determină subordonarea şi atîta tot - aşa se face că la Sibiu, Teatrul de Copii Gong a fost "salvat" de la comasările prevăzute de Consiliul Judeţean prin preluarea de către Primărie (care primărie girează şi Teatrul Naţional "Radu Stanca", în ciuda "rangului" acestuia, care l-ar ataşa, mai degrabă, Ministerului Culturii).

În timp ce teatrul de dramă din Sibiu preferă patronajul local, Naţionalul din Craiova nu-şi doreşte expedierea descentralizată de la minister la Consiliul Local şi tot aşa, în funcţie de relaţii şi bunăvoinţe locale. La nivelul fiecărui oraş şi judeţ, există un adevărat stat în stat, motiv pentru care nici teatrele nu pot ajunge să constituie o reţea şi, într-un final, un sistem.
 

Deşi au fonduri pentru activităţi culturale (şi "recreative"), autorităţile locale descentralizate nu au metodologii şi priorităţi de cheltuire a lor, altele decît pentru "Zilele Oraşului X", activitate de publicitate electorală. Din nou, în numele descentralizării şi al neamestecului în treburile interne, autoritatea centrală nu reglementează astfel de definiţii bugetare, permiţînd amestecul între cultură, recreere, divertisment şi sport, iar procedurile de atribuire a finanţărilor nu sînt transparente (mai simplu, nu se fac acele concursuri de proiecte sau ele sînt ambigue). Aparenţa de "cîte bordeie, atîtea obicee" face foarte dificilă mobilitatea forţei de muncă şi a iniţiativei creative - cineva care "ştie cum merg lucrurile" la Iaşi are minime şanse să poată face un proiect la Oradea.
 

Nu că la nivel central lucrurile ar sta altfel. După ce şi-a oprit toate programele oficiale de finanţare - mai puţin Festivalul "George Enescu" şi Festivalul Naţional de Teatru -, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a continuat să susţină financiar diferite manifestări teatrale (mai ales festivaluri), ameninţate de dispariţie din cauza închiderii surselor de finanţare, într-o manieră netransparentă şi în absenţa unui mecanism public.
 

E în continuare inexplicabil de ce, avînd în vedere dezechilibrele teritoriale (zone, de pildă Timişoara-Arad-Oradea, cu o mare ofertă teatrală, versus altele), nu se încurajează coproducţiile şi structurile de turneu. În egală măsură, există un cadru ca şi inexistent pentru aşa-numitul parteneriat public-privat, coproducţiile între instituţii publice şi organizaţiile independente, mai ales acolo unde teatrul e doar o clădire funcţională. Tam-tamul cu care s-a redeschis vechiul Teatru Naţional de la Caracal sau repunerea în circuit a celei mai vechi clădiri cu astfel de funcţie din actuala Românie, Teatrul Vechi de la Oraviţa, n-au avut urmări în plan creativ, deşi principala absenţă identificată de toată lumea la noi e cea a... spaţiilor.
 

Aceeaşi lipsă de dinamică şi capacitatea redusă de a exploata resursele existente duc la dificultatea schimbului de generaţii şi a comunicării intergeneraţionale. Motivul pentru care teatrele naţionale, subordonate Ministerului Culturii, au, în general, rezultate artistice şi bilanţuri mai bune, fără blocaje (dar nu întotdeauna), decît suratele lor subordonate local nu este finanţarea mai mare, ci stabilitatea dată de apartenenţa la un sistem comun. La fel cum reglementează asupra propriilor instituţii subordonate, Ministerul Culturii poate crea cadre de procedură comune şi sistemice - începînd cu normativele de personal şi terminînd cu acoperirea priorităţilor culturale la nivel regional.
 

Nu cred că între Evidenţa Populaţiei din diferite oraşe există gama vastă de diferenţe prezentă la nivelul teatrelor locale, şi unele, şi altele - servicii publice. Pînă una-alta, avem 91 de locuri în ţara asta în care ar trebui să se joace spectacole.




 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer