Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O Românie Raro - preludiu la SoNoRo 2010


septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Patapievici se uită gânditor şi senin spre Mircea Cărtărescu, dar Mircea Cărtărescu se uită la mine. Nu ştiu dacă mă vede chiar pe mine, pentru că am impresia că, de fapt, nu îl interesează deloc ce se întâmplă în jur. Profit de lipsa sa de preocupare pentru ce îl înconjoară şi mă uit, aproape total lipsită de discreţie, la pistruii şi punctele negre de pe nas. Nu îmi atrage nimeni atenţia, aşa că mă uit în ochii săi indiferenţi şi, poate, puţin plictisiţi. Patapievici nu îl întrerupe, aşa că îmi închei şi eu explorarea indiscretă a chipului unuia dintre scriitorii mei preferaţi.

Decid să-i urmăresc pe Monica Petrică şi Răzvan Mazilu, în haine de spectacol, dar ocupându-se încă de încălzire. Mă uit cât vreau la pantofii eleganţi de lac din Un tango mas şi la liniile suple şi feminine ale balerinei. Însă un bătrân în haine ponosite, purtând pe chip, cu multă demnitate, povara multor ani fără mari bucurii, mă trezeşte la realitate. Aş vrea să schimb decorul - şi îl schimb - mireasa atentă cu rochia ei într-un peisaj dezolant de sat românesc dărăpănat mă amuză şi-i mulţumesc că mi-a schimbat starea.

Dacă vă întrebaţi unde am avut ocazia să văd laolaltă atâtea figuri exotice şi constrastante, aflaţi că toate acestea s-au întâmplat la expoziţia România, semnată Cosmin Bumbuţ. Vernisajul a avut loc pe 6 septembrie 2010 la Banca Naţională a României, în cadrul Zilelor Culturale demarate de aceeaşi instituţie cu ocazia celebrării a 130 de ani de existenţă. Dar nu am aflat şi eu decât la sfârşit că am asistat la o expoziţie. Pentru că fotografiile lui Cosmin Bumbuţ sunt, în felul lor, o realitate paralelă, aşa că nu mă suspectez de demenţă dacă spun că, timp de aproximativ douăzeci de minute, am fost cât se poate de fizic în altă lume. O lume în care discrepanţa, dispusă cu atâta subtilitate şi umor, dintre chipul unui intelectual de clasă şi cel al unui bătrân nu tocmai rafinat devine poezie.

Fiecare obiect (nu numai oamenii), dintre cele captate de ochiul jucăuş al lui Bumbuţ are visul său, cu umbre, culori şi calcule tainice pentru înfăptuirea lui. Dacă aş putea să aleg, aş vrea să visez visul "Adrianei", tânăra ale cărei degete de la picioare par pregătite să ia un stilou şi să scrie cu ele o apocalipsă sumbră pentru umanitate. Sau să deschidă o uşă şi să fugă într-o lume delicată şi eterică. Nu ştiu exact ce visa Adriana în momentul captării, dar imaginea degetelor ei sunt ceea ce mi-a rămas cel mai bine imprimat în minte dintr-o poză pe care nu am reuşit să o reconstruiesc în ansamblul ei, cucerită de detaliul straniu, dacă nu cumva chiar puţin grotesc.

Că e vorba de un peisaj de la mare, de un tren purtându-şi călătorii în ceţuri necunoscute sau de ţărani nederanjaţi de atmosfera cenuşie din jurul lor, Cosmin Bumbuţ surprinde cu aparatul său câte un detaliu prin care întregul e ferit de banal, fără a căuta însă un exotism care, de fapt, nu există într-un anumit cadru. Fotografiile lui Bumbuţ nu vor să demonstreze nimic despre România şi nici să "spună" ceva; dacă totuşi demonstrează ceva, este numai diversitatea firească a unei ţări pe care nu ştim să o privim toţi cu candoarea şi seninătatea artistului despre care am vorbit.

Aşadar, după ce publicul s-a uitat cu nedisimulată curiozitate în ochii lui Victor Rebengiuc şi după o (aproape deloc) imaginară călătorie cu trenul, acesta s-a mutat din România în... Viena! Asta pentru că seninul domn Mozart a coborât din sferele sale înalte şi i-a împuternicit pe Diana Ketler (pian), Corinne Chapelle (vioară) şi Răzvan Popovici (violă) să ne conducă pe toţi într-un salon vienez poleit cu aur. Sau, mai degrabă, într-o sală unde se joacă popice, după cum a povestit Răzvan Popovici, de la care am aflat, în deschidere, legenda conform căreia compozitorul austriac ar fi jucat popice în timp ce compunea Trio-ul Kegelstatt în mi bemol major pentru vioară, violă şi pian, KV 498. Dacă o aşa combinaţie ar putea suna ciudat, Trio-ul sună pur şi simplu a Mozart pur, acel Mozart vesel şi ludic, cu nostalgii reprimate şi cu lumini suave care (se prefac că) încă nu au cunoscut umbrele.

Ritmurile meditative din Andante sunt repede contrapunctate de vivacitatea din Menuet, mişcare în care comunicarea dintre cele trei instrumente s-a împlinit desăvâşit. Frazarea perfectă, interpretarea echilibrată şi atenţia pentru fiecare detaliu sonor sunt elemente cu care Diana Ketler, cunoscută de câţiva ani ascultătorilor români ce s-au întâlnit cu Festivalul SoNoRo, ne-a obişnuit de mult timp. Corinne Chapelle (invitată a ansamblului Raro) şi Răzvan Popovici au fost nu mai puţin entuziasmanţi în mânuirea coardelor, din care au făcut să nască sunetele cele mai dantelate la care te poţi aştepta ascultând Mozart. Viola şi vioara s-au sincronizat permanent, iar comunicarea lor a depăşit simpla execuţie tehnică. De altfel, la toate concertele SoNoRo sau ale ansamblului Raro este evidentă omogenitatea existentă între muzicieni; se simte, din primele minute ale unei interpretări, că nimic nu e bazat pe improvizaţie sau lăsat la voia întâmplării, iar artiştii se cunosc foarte bine, din punct de muzical, unii pe alţii.

Rondeaux. Allegretto a încheiat, în note rafinate şi temperate, călătoria clasicizantă în Viena. Rămânem însă în spaţiul germanic şi facem câţiva paşi înainte, spre romantism. Muzicienii au ales Trei piese pentru vioară, violă şi pian, op. 83 din cele opt compuse de Max Bruch, piese impregnate de un lirism cald şi melancolic, potrivit unei după-amiezi de toamnă. Partiturile din Bruch au încântat, în ciuda ritmului întrucâtva monoton şi previzibil al melodiei, datorită interpretării cuplate perfect la sensibilitatea romantică impusă de lucrare. Trebuie apreciată, de asemenea, valorizarea muzicii de cameră a lui Bruch, cunoscut iubitorilor de muzică îndeobşte pentru "hituri" precum Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 sau Fantezia scoţiană pentru vioară şi orchestră şi prea puţin pentru alte creaţii.

După-amiaza muzicală de la BNR s-a încheiat însă în acorduri franceze, cu Sonata pentru vioară şi pian în La major de César Franck, pe care Proust a ascultat-o cu Enescu însuşi la vioară, pentru ca apoi să creeze celebrul episod al Sonatei lui Vinteuil. Diana Ketler şi Corinne Chapelle au regăsit, într-adevăr, pentru ascultători, un timp pierdut (mai ales după o vară prea lungă din punctul de vedere al absenţei unor evenimente muzicale cu care suntem în mod normal obişnuiţi). Tandreţe, emoţii subtile şi spiritualizate, pasiuni tumultuoase sau bucurii în toate deplinătatea lor - nimic nu a lipsit pe parcursul desfăşurării muzicii lui Franck.

Melancolia primei mişcări este fericit completată de energia cu sclipiri de exaltare din Allegretto poco mosso, mişcarea finală. Arcuşul liric al pasionantei Corinne Chapelle şi vibraţiile pline de elan ale pianului mânuit de Diane Ketler s-au unit pentru a ne oferi o veritabilă atmosferă de salon franţuzesc. Ultimele acorduri, o rimă perfectă pentru lumina din fotografiile lui Bumbuţ, au încheiat o interpretare absolut savuroasă (mai savuroasă, sunt sigură, chiar şi decât madlena lui Proust).

Dacă am simţit că îmi lipseşte ceva, acela a fost numai decorul. Mi-e dor de sălile strălucitoare şi cu adevărat favorabile unei atmosfere muzicale cu care ne-a răsfăţat Festivalul SoNoRo. Dar şi pentru asta există un răspuns: putem să începem liniştiţi numărătoarea până la 31 octombrie, data deschiderii festivalului în 2010. Festival care am certitudinea că s-a inventat numai şi numai pentru mine. Şi dacă asta nu e adevărat, vă rog să nu îmi spuneţi. Mai bine să calculeze cineva pentru mine exact câte zile au mai rămas - eu sunt încă sub efectul întâlnirii cu cei trei muzicieni SoNoRi...



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, 2010


0 comentarii

Spacer Spacer