Şi-atunci de ce a fost ziua atât de relaxantă? Păi pentru că, exceptând filmul lui Kechiche, celelalte trei au stat sub semnul banalului şi al déjà vu-ului. Senzaţia cu pricina a început la The Town, cel de-al doilea efort regizoral al lui Ben Affleck (de-această dată şi-n ipostază de protagonist), s-a accentuat la Přežít svůj život / Surviving Life, animaţia lui Jan Švankmajer, şi a atins cote critice la Et in terra pax, film napoletan (ghiciţi deja subiectul) recomandat călduros de Sylvain de la Giornate degli autori. La fel ca excelentul Gone Baby Gone, şi The Town are la bază tot o ecranizare şi tot despre relaţia complicată a poliţiei cu locuitorii certaţi cu legea ai Bostonului e vorba. Doar că, dacă în GBG relaţia cu pricina era analizată aproape exclusiv din perspectivă psihologică (un acut sentiment de damnare generalizată accentuat de un soi de vinovăţie comună), The Town împinge cote-ul psihologic în planul doi şi mizează în principal pe eficienţa filmului de gen (heist movie) şi pe jocul actorilor (Ben, secondat de Rebecca Hall, Jon Hamm, Jeremy Renner şi susţinut episodic de Pete Postlethwaite şi Chris Cooper) care, e adevărat, reuşesc să facă din ****, bici şi să transforme un plot previzibil plin de replici comune într-o experienţă cinematică plăcută (chiar dacă deloc inovatoare). Italienii, în principal mari fani Jon Hamm şi-al său elegant Don Draper din Mad Men, au adorat filmul (nu trebuie uitat nici că Veneţia e singurul loc care a recunoscut talentul actoricesc al lui Affleck, dându-i Copa Volpi pentru rolul din Hollywoodland) şi, în ceea ce priveşte succesul la public al filmelor din selecţia oficială, The Town, arătat out of competition, pare să fie lider detaşat.
Tot de un mare succes s-a bucurat şi celălalt film din afara competiţiei de miercuri, animaţia Surviving Life a veteranului Jan Švankmajer. Din păcate, oboseala cumulată şi subiectul niţeluş cam pueril prezentat - confruntarea teoriei jungiene a arhetipurilor cu cea freudiană a celor trei straturi ale psihicului întru explicarea unui complex profund oedipian (protagonistul se amorezează în vis de propria-i mamă şi, din dragostea lor se naşte chiar el!) - nu a putut salva o animaţie cum nu prea vezi în multiplex (combinaţie de live action, colaj şi stop motion animation) dotată cu un umor excelent din care am reţinut replica auctorială "am făcut filmul cu colaje pentru că fotografiile n-au nevoie de catering!" şi, prin urmare, am aţipit de-a lungul a două reprize de visare.
N-am aţipit, însă, la Et in terra pax, recomandarea lui Sylvain. Nu. Acolo, pur şi simplu, ne-am ridicat la minutul 30 şi-am zbughit-o din sală. Către masă. Filmul napoletan e un soi de "Eu când vreau s-o ard creanga, o ard creanga". Similitudinile cu Fluierul sunt măricele, atât în ceea ce priveşte subiectul cu puşcăriaşi şi dezabuzaţi, cât şi concepţia regizorală (multe cefe, filmate ad nauseam) sau maniera ilară în care se înţelege noţiunea de realism - cu multe note false de coolness (din câte ştim de la Gomorra, nimic din tot ce se-ntâmplă în zona Neapole-lui nu e cool) şi interpretări dorit amateurish (în fapt bad acting, pur şi simplu). Et in terra vax, vorba lui Mihai...
Şi n-am aţipit nici la Venus noire, recomandat călduros de Dana la prânz, la care Andrei a intrat mai degrabă ca să-mi facă mie plăcere (pentru cei 13 asasini / Jûsan-nin no shikaku ai lui Miike la care urma să-l însoţesc a doua zi) şi care i-a şi plăcut cu mici rezerve. Povestea e cutremurătoare şi, spre ruşinea mea, habar n-aveam de ea - la 1815, Academia Regală de Medicină de la Paris a decretat că boşimanii sunt rude directe ale maimuţelor (nu şi negrii şi, cu-atât mai puţin caucazienii!). De unde şi până unde? Păi via Saartje Baartman, venită în Europa, de la Cape Town, în urmă cu câţiva ani, dusă la circ pe post de curiozitate a naturii (din pricina circumferinţei extraordinare a posteriorului), transformată într-un soi de zeiţă a fertilităţii la cheremul lumii bune şi extrem de destrăbălate (scena în care toţi se îngrămădesc să-i atingă clitorisul anormal de lung, în timp ce femeia lăcrimează îţi rupe sufletul), împinsă către prostituţie, decedată din pricina unei infecţii netratate şi devenită, sub formă de mulaj, nemuritor exponat medical cu creierul şi aparatul reproducător conservate în formol. Care creier şi aparat reproducător, conform Academiei, aveau dimensiuni diferite de cele ale oamenilor (sesizaţi implicaţia). Filmul lui Kechiche e o cronică a umilinţei şi durerii, a lipsei de milă, a pseudo-superiorităţii albilor faţă de toate celelalte culori şi, în general, a prejudecăţilor de orice fel. În ciuda faptului că are 2h40, lungimea filmului începe să se facă simţită de abia în actul 3, care e niţel cam repetitiv dar, graţie protagonistei Yahima Torres, una dintre cele mai frumoase şi mai hipnotice femei pe care le-am văzut în ultima vreme, descoperită întâmplător de regizor, şi celor doi colegi de distribuţie, Andre Jacobs şi Olivier Gourmet, Venus noire se apropie destul de mult de perfecţiune. E drept, n-am văzut decât o parte din competiţie, dar la momentul la care scriu nu prea văd alte opţiuni pentru Leul de Aur. Sau poate că nu vreau să văd...