Ultimele zile - Venice Days, 2010

Noul film în regia lui Jan Švankmajer, Přežĭt svůj život / Surviving Life, e demenţial. A încercat şi de data aceasta să se joace cu minţile şi ochii noştri.... şi a reuşit. El, Eugene (Václav Helsus), bărbat la a doua tinereţe, începe să iasă din rutina maritală ca urmare a unor vise ciudate despre o altă femeie. În încercarea de a "se descifra", merge la psihanalist... ca să afle că s-a căsătorit în vis cu "anima", sufletul său. Şi de aici show, Eugene se îndrăgosteşte de ea, o caută în fiecare vis şi începe să trăiască mai mult acolo decât în realitatea sa maritală, încercând zi de zi să descopere cine este acea femeie şi ce legătură are aceasta cu copilăria sa. Dar, Přežĭt svůj život / Surviving Life povestit astfel poate părea unul banal, nimic din ce nu am mai văzut. Însă el este mai mult de atât, Jan Švankmajer (numit de Variety un "guru al tehnicii stop motion"), prezintă acest subiect sub forma unui colaj, o nebunie în care lucrurile prind viaţă, în care partea animalică şi cea umană se combină la propriu într-un mod foarte sugestiv. Da, acesta este cuvântul... sugestiv! Filmul este o experienţă vizuală, o combinaţie intrigantă de oameni, animale, vise şi realitate care se întrepătrund. Dar, special în stilul lui Jan Švankmajer este că a reuşit să combine toate acestea foarte smart, cu dialoguri delicios de comice, glume de inside pentru cei care au puţin habar cu ce se mănâncă Sigmund Freud, reuşind astfel să producă o operă suprarealistă funny şi accesibilă. Mi-a plăcut mult subiectul, filmul porneşte de la ideea că la nivelul subconştientului toate se leagă, nimic nu e "degeaba", iar visele ne pot ajuta să "ne descifrăm" şi să descoperim ceea ce nu am ştiut niciodată despre noi. Iar pe lângă toate acestea, "introducerea" e hilar de amuzantă, câteva minute bune de râs non stop, în care Jan Švankmajer spune sincer că a ales să folosească tehnica animaţiei, deoarece "actorii" din aceste filme nu cer de mâncare (ca actorii "pe bune")... şi eu care credeam că are o explicaţie artistică...

Dacă vă e frică de clovni, nu vă uitaţi la Balada triste de trompeta (regia Alex Iglesia). Mie nu îmi e, m-am uitat, mi-a şi plăcut, deşi ora la care l-am văzut (8:30 dimineaţa) nu e tocmai potrivită pentru o comedie neagră. Am început dimineaţa cu sânge. De ce? Ei bine, filmul începe promiţător cu imagini clare şi smooth, încât m-aş fi aşteptat să văd un happy end sau o dramă banală. Nu e aşa, foarte repede suntem introduşi în violentele acţiuni ale regimului francist, având pe fundal povestea lui Javier (Santiago Segura), clovnul alienat de "crimele" din jurul său. Balada triste de trompeta spune povestea unui fiu de clovn care o ia razna din varii motive. Îşi vede tatăl omorât sub proprii ochi, la rândul său îl omoară într-un exces de furie pe cel care i-a ucis tatăl, nu poate duce mai departe tradiţia familiei în ale circului, se îndrăgosteşte de iubita şefului care e bătută crunt sub ochii lui. Într-o disperată încercare de a schimba cursul lucrurilor, Javier o dă din rău în mai rău. Decide să devină dur, îşi face singur dreptate. Şi, pentru el aceasta înseamnă ucis pe capete şi automutilare. Dar filmul e mai mult, e subtil într-ale mesajului. Acţiunea are loc în 1973, spre sfârşitul francismului, iar partea politică pare să fi jucat un rol decisiv în moartea tatălui său care a luat parte la luptă (îmbrăcat în clovn!) şi a alienării populaţiei din acea vreme. Toată lupta nebunească pe care Javier pare să o poarte cu morile de vânt, cauzând mai mult rău, întruchipează de fapt suferinţele oamenilor comuni care au nevoie de un singur declic ca să o ia razna. La suprafaţă filmul e o comedie neagră. Imaginea şi muzica sunt macabre, toate acestea garnisite de imaginea lui Javier, ucigaşul îmbrăcat într-un costum "sclipicios", combinaţie fatală între clovn şi Papă. Şi da, ideea e că toţi suntem clovnii sistemului în care trăim. Dincolo de toate acestea, a fost şi un film amuzant. Sângele în exces, povestea de dragoste dramatizată... au stârnit şi râsete...

Aseară nimeni nu a aţipit la filmul de la ora 22:00...era imposibil. Pentru că aseară am văzut Jûsan-nin no shikaku / 13 Assassins, noul film al faimosului şi foarte premiatului regizor Takashi Miike. A fost un adevărat extaz în sală, s-a aplaudat din 15 în 15 minute, s-a râs cam la fel... a fost un succes, cred. Se pare că însuşi Tarantino e îndrăgostit de acest film, sau cel puţin aşa declară Variety. Filmul este un remake al clasicului din 1963 în regia lui Eiichi Kudo şi spune povestea unui grup de 13 samurai care decid să pună capăt dominaţiei şi exploatării populaţiei de către fratele Shogunului. Totul este foarte alert şi filmul are de toate, tipicele lupte între samurai, scene dramatice care subliniază cruzimea Shogunului, momente amuzante... într-un cuvânt un film care are mai mult decât acţiune, e entertaining. Scenele din pădure, care sunt "ornate" cu imagini foarte clar colorate şi smooth, mi-au amintit de Predators (Nimród Antal, 2010), doar că aici se vânează un Shogun. Ceva diferit la acest film ar fi prezenţa în grup a unui simplu vânător, care pare să dispreţuiască toată această preţiozitate în stil samurai. El e de fapt reprezentantul omului modern, descurcăreţ, care s-a desprins de tradiţie, şi care dovedeşte că şi fără antrenament special se poate descurca la fel de bine în această meserie. El este motoraşul dialogurilor comice, iar remarcile sale la adresa samurailor, care subliniază mentalităţile diferite, au stârnit multe râsete. Abia la sfârşit aflăm că Lord Naritsugu a fost unul dintre ultimii Shoguni, după care a început era Meji.

Astăzi s-a votat către cine va merge The Special Mention, premiu oferit de cei 27 de tineri cinefili din Europa, şi câştigătorul a fost Scorched / Incendies (regia Denis Villeneuve). De mâine, vom viziona filmele selecţionate pentru The Lux Prize!