septembrie 2010
- I -

Ultimele două zile pe Lido au fost lejere... doar câteva filme de vizionat, ceva cocktail party-uri şi bineînţeles, întâlnirea cu reprezentanţii Parlamentului European. Europe and Cultural Identities a fost ultima temă dezbătută împreună cu Juana Lahousse-Juárez (director general al Departamentului de Comunicare din Parlamentul European), Bertrand Peltier (responsabilul The Lux Prize), precum şi alte personalităţi "europene", pe lângă cei trei regizori-concurenţi pentru The Lux Prize. Discuţia a fost moderată de jurnalistul englez Nick James; la petrecerea care a urmat am avut ocazia să schimb câteva cuvinte cu el şi aflând că reprezint România, a făcut o plecăciune (la propriu) în faţa cinematografiei româneşti, menţionându-l pe Cristi Puiu ca pe unul din regizorii săi preferaţi. Da, una din puţinele dăţi când România m-a făcut mândră! În rest, discuţia nu a fost foarte mind blowing, punându-se accent în special pe partea politică şi pe faptul că Departamentul Cultural din cadrul Parlamentului European e dispus să ajute cinematografia, găsind-o cel mai prielnic mod to raise awarness, să menţină legătura cu noua generaţie avidă de cinema, şi să încerce prin intermediul filmelor "cu mesaj" să transforme realitatea actuală în mult visata utopie a unei Europe Unite. Discuţia a fost înregistrată şi poate fi vizionată pe blogul creat special pentru evenimentul 27 Times Cinema (aici).

Finaliştii de anul acesta selecţionaţi în competiţia The Lux Prize sunt Die Fremde / When We Leave, regia Feo Aladag (aici), Akadimia Platonos / Plato's Academy de Filippos Tsitos şi Illégal / Illegal (aici) de Olivier Masset-Depasse. Aceste trei filme vor fi prezentate Parlamentului European la Bruxelles, iar pe 24 noiembrie 2010 The Lux Prize va fi înmânat de către Jerzy Buzek preşedintele PE, la Strasbourg. The Lux Prize a fost înfiinţat în 2007 şi oferă finanţare din partea PE pentru: subtitrarea filmului câştigător în cele 23 de limbi oficiale ale UE, crearea unei versiuni speciale pentru cei cu auzul şi văzul afectate, plus distribuirea filmului în format DVD în cadrul UE. Dar să trecem la filme!

Die Fremde / When We Leave (regia Feo Aladag) a fost prezentat şi la Festivalul de la Berlin unde a câştigat Europa Cinemas Label. Şi este cu siguranţă cel mai emoţionant film din cadrul festivalului, cu un impact psihologic foarte puternic asupra publicului, chiar mai puternic decât Scorched / Incendies (de Denis Villeneuve). S-a plâns pe rupte în cele 119 minute... iar cine nu a plâns, a tăcut mâlc. Tema principală pe care a ilustrat-o Feo Aladag este felul în care majoritatea tratează minoritatea, deoarece este un film care dezbate situaţia femeii într-o societate patriarhală. Umay (Sibel Kekilli), este o femeie de 25 de ani, măritată şi mamă, care decide să plece din Istanbul la casa natală în Berlin, în căutarea unui mediu liniştit în care să-şi crească fiul. Această decizie nu este întâmpinată cu înţelegere de familia sa musulmană, a cărei onoare pare să fie mai presus decât legătura de sânge. Aşa că pe lângă numeroase bătăi şi ameninţări de a i se lua copilul, aceasta este repudiată de părinţi şi fraţi, iar viaţa sa devine un du-te vino de la un adăpost la altul. Filmul este o tragedie jucată extrem de real, nu dă nicio clipă senzaţia de falsitate, lucru care a fost explicat de regizor prin faptul că actorii sunt oamenii comuni, de pe stradă, care au trăit în acest mediu opresiv şi care astfel nu au jucat un rol ci şi-au jucat propria viaţă. Iar filmul are la bază 6 ani de studii pe tema violenţei domestice şi a crimei din onoare, de aceea este atât de "real" şi, prin aceasta, de mişcător. Dar regizorul insistă că acesta nu este un film care oglindeşte "valorile" religiei musulmane, deoarece a întâmpinat asemenea cazuri de opresiune în societăţi şi religii diferite, pe parcursul anilor de cercetare; este un film care încurajează către independenţă, către urmarea propriilor vise, către refuzarea de a fi sufocat de nişte valori generale impuse. În ciuda acestor încurajări, Die Fremde / When We Leave nu este un film cu happy end, din contră, dar este un film care te ţine în priză şi intrigă cu fiecare scenă care arată încercarea disperată a lui Umay de a se reintegra, de a-şi recâştiga familia. Fiecare scenă de linişte aparentă, este urmată de una copleşitoare care dovedeşte că o societate democratică nu înseamnă o viaţă de familie liberă, din contră, fiecare comunitate trăieşte după propriile reguli. Şi dacă aceste reguli pun mai presus onoarea familiei şi înghiţirea de pumni de dragul vecinilor, decât nevoia de educaţie şi independenţă... eşti un om pierdut şi nicio instituţie nu îţi poate fi de folos. Ba mai mult, se pare că cei "nevinovaţi" au cel mai mult de suferit. Poate părea un subiect răsuflat pentru cei care nu ştiu că în 2010 încă se mai practică crimele de onoare, într-un număr de ordinul sutelor anual! Deci da, este un film "cu mesaj", jucat "real", cu final total neaşteptat, care intrigă la fiecare scenă şi răneşte cu fiecare moment orgoliul nostru "democratic".


Celălalt film pe care l-am văzut în cadrul selecţiei a fost mult mai light. Filippos Tsitos e un regizor cu notorietate, care a câştigat The German Short Film Award pentru Parlez-moi d'amour în 1994, iar prin prezentul Akadimia Platonos / Plato's Academy i-a adus la Locarno The Silver Leopard pentru Best Actor lui Antonis Kafetzopoulous. Ei bine, Akadimia Platonos / Plato's Academy dezbate un alt subiect tabu: xenofobia, însă într-o manieră foarte comică. Este un film care vorbeşte despre ura grecilor împotriva muncitorilor albanezi, care le-au luat cu asalt ţara, dinamizat de melodiile grupului Status Quo. Deşi are un subiect serios, maniera în care este tratat ascunde această seriozitate, prezentând situaţia cu mult umor. Astfel, Stavros (Antonis Kafetzopoulous) grec get-beget (ce puţin aşa crede), are pe cap o mamă senilă în jur de 80 de ani şi îşi petrece fiecare zi în faţa kiosk-ului propriu în compania a 3 prieteni pierde-vară. Singura lor distracţie, în afara fotbalului, este să se lege de albanezi. Uite aşa, colac peste pupăză, într-una din zile, Stavros se trezeşte în casă cu unul din emigranţi, pe care mama sa îl recunoaşte ca fiind fiul părăsit în Albania în urmă cu mulţi ani. Şi de aici, ditamai scandalul. Toate glumele lui Stavros şi a prietenilor de cataramă se întorc împotriva sa şi a originilor sale "neortodoxe". Filmul este foarte comic, atât prin prezenţa actorilor care alcătuiesc fiecare un personaj în sine, a imaginilor deziluzionante de cartier, a chinezilor care par să ia cu asalt zona, instalându-şi noile magazine de haine contrafăcute peste cultura greacă. Iar culmea ironiei, în faţa magazinului xenofobului, fix pe terenul "privat" de fotbal, primăria instalează un monument, simbol al toleranţei greco-albaneze (care nu e niciodată terminat, ca urmare a vandalizării din fiecare zi). Astfel, filmul se bazează pe un comic de situaţie teribil, iar bătrâna mamă (Titika Saringouli) a fost o găselniţă de zile mari. Simpla ei prezenţă a stârnit râsete, ca să nu mai zic de dialogurile savuroase, parţial răutăciose, câteodată senile, care dau pe faţă orice lipsă de toleranţă. Dar... Akadimia Platonos / Plato's Academy este tocmai un film care încurajează toleranţa, de aceea pe placul PE, şi dovedeşte că aceasta e calea către convieţuire. Înaintea difuzării filmului, regizorul Filippos Tsitos a ţinut să menţioneze că nu toţi grecii sunt ca cei din film!


- II -

Ceremonia de premiere la Venice Film Festival 2010... ne-a lăsat cu gura căscată. Ei bine, spre surprinderea tuturor, juriul condus de Quentin Tarantino, a oferit The Golden Lion Sofiei Coppola, pentru filmul Somewhere (aici). Decizie mai mult decât surprinzătoare, luând în considerare că acesta a fost catalogat drept un film average, cu nimic deosebit, din ce nu am mai văzut. Şi totuşi, unul din cele mai comerciale de la acest festival. Nu ne aşteptam! Îl şi uitasem... ţin minte doar că ne scandalizase pe toţi cu ditamai reclama, am stat de ne-am săturat la o coadă infernală, ca să vedem un brand... nu un film wow.


The Silver Lion pentru Best Director a mers către regizorul spaniol Álex de la Iglesia, pentru Balada triste de trompeta. La această alegere nu prea s-a comentat. Filmul e într-adevăr o combinaţie reuşită de comedie neagră, cu scene de automutilare sau doar mutilare, într-un cadru politic sugestiv, cu imagini filmate în stilul lui Tarantino. Şi, da, un film totuşi comercial... dar măcar cu un subiect mai incitant.


Premiul pentru Cel Mai Bun Debut, din cadrul Venice Days a fost luat de filmul pe care am considerat inutil să îl menţionez până acum... asta da surpriză, sau mai degrabă dezamăgire. Astfel, Lion of The Future, "Luigi de Laurentiis", a mers către Cogunluk / Majority, în regia lui Seren Yüce (Turcia). Este un film foarte plat... din câte am înţeles, regizorul, a vrut să arate lumii (orbită de filmele cu subiecte "feministe") the other side a societăţii, şi anume, opresiunea unui tânăr provenit dintr-o familie patriarhală. Păcat că nu prea îi iese. Nu se întâmplă nimic deosebit care să dovedească cum că tinerelul Mertkan ar fi într-adevăr subjugat. Pare mai degrabă un băiat de bani gata, care se fâţâie prin discoteci, face apoi accident cu super-maşina pentru care nu a muncit, e salvat tot de tată... aş zice, mai degrabă, că e un film care împinge audienţa să ţină cu tatăl (aka bestia, Settar Tanriőğen). Poate a vrut să fie o poveste de dragoste... la un moment dat Mertkan se îndrăgosteşte (mult spus) de o tânără de origine kurdă, care a fugit de acasă, venind în Istanbul la studii. Din cauza originii sale nesănătoase, relaţia lor este interzisă de tatăl şovin, ceea ce transformă viaţa lipsită de vreun scop a tinerelului, într-o lălăială şi mai mare. Cam atât. Niciun moment de intensitate, suferinţă, represiune făţişă ş.a.m.d...


Cu o zi înainte votasem împreună cu ceilalţi 26 filmul care va primi The Special Mention din partea noastră... şi de departe câştigase Incendies / Scorched (Denis Villeneuve), urmat promiţător de Cirkus Colombia (Danis Tanović). Totuşi, cred că ar fi fost mai bine să nu anticipăm! Iar premiul Europa Cinemas Label a fost oferit filmului Le bruit des glaçons / The Clink of Ice (regia Bertrand Blier)... încă un film comercial, care a atras iniţial prin idee, dar din care nu ne amintim decât o singură scenă cu adevărat amuzantă... cea cu mariachi.


Cam atât de la Veneţia! Nu mai e de nimic de adăugat. Fotografiile şi blog-ul care ne-a devenit jurnal de bord, spun mai mult decât se poate exprima acum, la sfârşit, despre extraordinara experienţă prin care am trecut. Am cunoscut oameni care ne pot foarte uşor deveni role models, dar care s-au dovedit la fel de "normali" ca şi noi, mi-am făcut cunoştinţe şi prieteni de prin toată Europa, oameni care-mai-de-care cu personalitate mai puternică şi pasiuni diferite. Unii dintre noi s-au făcut cu câte un internship, alţii au căpătat vizibilitate şi promisiuni de viitor. Ba mai mult, proiectul a avut succes şi în 2011 se va organiza la Veneţia 27 Times Cinema - runda a doua.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus