Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Veneţia, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - I


septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Prima parte: de la A la G

A
Attenberg: film grecesc în concurs, de Athina Rachel Tsangari, personaj interesant: se ocupă de cinema şi muzică de avangardă, creează instalaţii site-specific. Film cinic, misterios, neutru, care acumulează imagini. Protagonista, Ariane Labed (26 de ani, de origine franceză), a cîştigat în mod surprinzător Cupa Volpi pentru cea mai bună actriţă. Interpretează o fată de 23 de ani care observă rasa umană cu repulsie dar şi cu interes, analizînd totul din perspectiva muzicii (ascultă Suicide - electronic protopunk - şi Françoise Hardy - Tous les garçons et les filles de mon age) şi a documentarelor despre animale ale lui Sir David Attenborough, stîlcindu-i numele în Attenberg: ia lecţii de educaţie sexuală de la singura ei prietenă şi de la un bărbat anonim cu care se vede pe ascuns într-o cameră de hotel.
Eu mizam pe alte două actriţe, Natalie Portman (Black Swan) şi Yahima Torres (Vénus noire), dar premiul dat Arianei nu este scandalos: "taie" filmul cu o privire inexpresivă care exprimă însă toate formele durerii şi ale înstrăinării; are o consistenţă fizică şi o vitalitate disperată care devin expresie pură a libertăţii mişcării, iar corpul ei interpretează şi modifică spaţiul.

Aronofsky: Darren, care nu mai este cel din Pi sau din Requiem for a Dream, a deschis competiţia cu Black Swan, un thriller psihologic despre lumea baletului clasic newyorkez, aşa cum nu a mai fost descris la cinema: crime, ambiţie, gelozie, droguri, automutilare, narcisism patologic, sex lesbian. Lacul Lebedelor în versiune dark. M-am speriat serios de vreo trei ori...

B
Bize, Matias: regizor cilian de 31 de ani pe care l-am cunoscut la TIFF în carne şi oase şi prin filmele En la cama şi Lo Bueno de Llorar.
La Venezia 67, în secţiunea Venice Days, m-a făcut să plîng cu La Vida de los Peces, singurul film veneţian pe care am simţit nevoia să-l văd a doua oară. Andres (Santiago Cabrera) trăieşte la Berlin de 10 ani, dar se întoarce în Chile să-şi vîndă casa. La o petrecere, la ziua unui prieten, o revede pe Beatriz (Blanca Lewin), prima lui mare dragoste, şi redescoperă trecutul pe care încercase să-l uite, pune în discuţie prezentul şi îşi schimbă, probabil, viitorul. Totul se întîmplă într-o oră şi jumătate, la petrecere, în timp ce Andres încearcă să-i salute pe oaspeţi înainte de a pleca definitiv în Germania. Un film despre o relaţie sentimentală începută cu pasiune şi niciodată terminată, în ciuda despărţirii, despre teama de a iubi în mod absolut şi definitiv. Andres şi Beatriz îşi mărturisesc ceea ce nu-şi spuseseră niciodată, înconjuraţi de prietenii din copilărie care mănîncă, beau, cîntă, petrec. Vorbesc despre viaţa lor de acum 10 ani, cînd erau împreună, şi despre deciziile greşite pe care le-au luat. Şi se întreabă dacă mai au dreptul la o a doua şansă. Dar, cum am citit odată nu mai ştiu în care roman, singura a doua şansă pe care o avem în viaţă este aceea de a face aceeaşi greşeală de două ori. Totul funcţionează de minune în această mică bijuterie cinematografică. Scenariul, regia, imaginea (Barbara Alvarez, Whisky), muzica (Diego Fontecilla, fratele lui Matias Bize), cei doi actori în stare de graţie. Totul este simplu şi perfect iar rezultatul este o emoţie profundă, aproape inexplicabilă. Dialogurile sînt importante, dar la fel de importante sînt tăcerile şi privirile, care evocă imagini vii de stări interioare.
Am văzut La Vida de los Peces în prima zi a festivalului: am plîns în sală, am plîns în vaporetto, am continuat să plîng acasă. Am vrut să-l revăd în ultima zi, ca să mă concentrez asupra modului divin de simplu în care filmează Bize. Dar nu am reuşit, din cauza lacrimilor... lo bueno de llorar... m-am consolat cu faptul că plîngea toată sala, inclusiv Cristi, lîngă mine, plus toată echipa filmului, în spatele nostru...

C
Coppola: Sofia, care a venit la Lido cu logodnicul Thomas Mars, a cîştigat Leul de Aur, nemeritat, cu Somewhere (Where?), cel de al patrulea ei film, dulceamar, despre raportul unui actor de la Hollywood cu familia.
Stephen Dorff îl interpretează pe Johnny Marco (origine italiană) cu pasiune. Meritul Sofiei este acela de a fi ales un actor mai puţin cunoscut pentru un rol care pare să fie scris pentru un monstru sacru de calibrul lui Johnny Depp. Eu l-aş fi văzut bine în rol şi pe Colin Farrell...
Johnny Marco are bani, o maşină Ferrari neagră, femei multe, tinere şi frumoase, le are pe gemenele Bamby şi Cindy (absolut mortale!) care îi organizează în camera de la hotelul Chateau Marmont din Los Angeles spectacole personalizate de pole-dance şi lap-dance.
Totul e minunat, pare a fi o viaţă de invidiat, cu droguri, alcool, sex; dar nu, Johnny se simte singur şi trist, ca oricare dintre noi, comunii mortali, care trebuie să ne trezim în fiecare dimineaţă, să ne ducem la birou...
Johnny, vorba criticului de la The Guardian, e un "borderline asshole", nici-bun-nici-rău. Just selfish... În acest moment intră în scenă fata lui Johnny, Cleo, de 11 ani, frumuşică-foc şi dulce, care a învăţat să nu ceară afecţiune pentru a nu se simţi respinsă şi pentru a nu fi nevoită să-şi demonstreze nefericirea. Fosta soţie o face pachet şi i-o trimite lui Johnny, spunîndu-i că are nevoie de o pauză. La început, Johnny nu o vede pe Cleo; nu are timp să se uite la ea. Dar într-un moment de epifanie o vede şi se îndrăgosteşte de poezia şi de graţia din privirea ei; îşi dă seama cît de singur şi de izolat se simte şi totul, ca prin minune, se schimbă.
Un film despre un adult infantil, bogat, faimos şi deprimat, care înţelege că egoismul lui, totuşi, provoacă durerea propriului copil, care nu a ales singurătatea, ci i-a fost impusă.
Un alt actor în criză existenţială, într-o cameră de hotel; ca Bill Murray în Lost in Translation... Acolo era deplasare în Japonia, aici în Italia...
Quentin Tarantino, bastard fără glorie, a spus că Juriul a fost profund impresionat de prima secvenţă a filmului: adică o Ferrari neagră care se învîrte în cerc de muuulte ori, vreme de (cam) cinci minute, pentru a se opri apoi în faţa camerei fixe. Da, interesant.... Cinema de autor... Mă consolez cu faptul că a cîştigat o regizoare, una din cele trei în competiţie (celelalte erau Kelly Reichardt şi Athina Rachel Tsangari). Trei femei din 23... Şi dacă mai pui la socoteală şi Oscarul lui Kathryn Bigelow, e bine, nu?... Feministe din toate ţările, uniţi-vă!

Cassel: Vincent reuşeşte performanţa să distrugă un rol apetisant ca acela al coregrafului din Black Swan. E spălăcit şi inutil, e "înghiţit" pe ecran de puterea expresivă a lui Natalie Portman; oricare alt actor ar fi putut interpreta rolul mai bine. A venit la Veneţia fără soţia Monica Bellucci, care i-ar fi furat lumina reflectoarelor şi l-ar fi pus în umbră... Îi acord premiul pentru cel mai prost actor, pe care poate să-l împartă liniştit cu Kalki Kochekin, protagonista filmului That Girl in Yellow Boots de Anurag Kashyap, căreia îi înmînez cu dezgust Cupa "Vulpii", şi cu Demian Gabriel, din News from Nowhere de Paul Morrissey (dar măcar el este cool, in a very wild way...)

D
Deneuve, Catherine: protagonista filmului lui François Ozon, Potiche, în competiţie. O comedie savuroasă, feelgood, unul dintre puţinele filme la care am rîs fără "second thoughts". Deneuve, 67 de ani, e perfectă în rolul lui Suzanne Pujol, un "potiche", adică "trophy wife" a lui Fabrice Luchini, proprietarul unei fabrici de umbrele în Franţa anilor '70. Soţia "bibelou", oprimată de soţ şi invitată repetat să stea la cratiţă, unde îi este locul, se răzvrăteşte, îl înlocuieşte în fabrică şi intră în politică. Totul este filmat cu stil, tehnică şi vervă, toţi actorii sînt perfecţi (mai ales Karin Viard, dar şi Gérard Depardieu, care a zis că nu ştie dacă poate veni la Veneţia, că nu mai intră în avion... Are 150 de kilograme...) Deneuve a fost pînă în ultima clipă una dintre candidatele cele mai serioase la premiul pentru cea mai bună actriţă. În trening roşu şi bigudiuri nu mai are nevoie să fie tînără şi frumoasă; este pur şi simplu Catherine Deneuve, într-un rol comic.

EF
Elle Fanning, 12 ani: interpretează rolul lui Cleo în Somewhere. Sora Dakotei este o actriţă-copil cu un talent imens şi o frumuseţe proaspătă. Pictează emoţii pe ecran şi exprimă în acelaşi timp candoare şi maturitate. E aparent fragilă, dar dă viaţă unui personaj de o forţă incredibilă. Sofia Coppola a spus că a creat personajul Cleo gîndindu-se la raportul ei cu faimosul tată Francis, care o ducea mereu în locuri care nu-i plăceau şi unde nu se simţea bine... Poor baby...

G
Giamatti, Paul: fenomenal în Barney's Version de Richard J. Lewis (CSI: Crime Scene Investigation); practic nu avea rivali la premiul pentru cel mai bun actor. Ecranizare după romanul lui Mordecai Richler, Barney's Version este povestea unui om obişnuit, cu o viaţă neobişnuită. Barney Panofsky este un producător de soap-operas, iar societatea lui se numeşte Totally Unnecessary Productions... Toţi actorii merită să fie citaţi: Rosamund Pike, Dustin Hoffman, Minnie Driver, Jake Hoffman (fiul lui Dustin; seamănă cu Bob Dylan-tînăr). Giamatti a declarat că literatura este marea pasiune a vieţii lui şi că scriitorii săi preferaţi sînt Dante, Alberto Moravia şi Dino Buzzati (bunicul lui Paul s-a născut la Napoli, iar tatăl lui este profesor de literatură, expert în opera lui Dante). Şi ne-a mai spus că singurele sale filme de care este mîndru sînt Sideways şi American Splendor. Iar noi sîntem mîndri de performanţa lui Giamatti în acest film neglijat de Juriu.

Gallo, Vincent: Ok, recunosc, mie îmi place ca actor. Uneori mi se pare chiar fascinant. Am citit odată despre el că doarme învelit cu un cearceaf şi în toiul iernii, pentru că nu-i place cum se "umflă" plapuma peste corpul lui. Eu sînt una care se poate îndrăgosti de un bărbat care refuză lipsa de estetică a plăpumii... Şi mi-a plăcut mult Buffalo 66.
Dar acum, Vincent, please, gata cu regia! La Venezia 67 a fost protagonist, în bine sau în rău. A prezentat în concurs Promises Written in Water (probabil cel mai bun titlu). Despre film nu ştiu ce să spun. E unul din alea despre care ţi-e teamă să vorbeşti, aştepţi să vezi ce spun ceilalţi, pentru că poate fi orice, de la capodoperă la "dudă". Eu nu l-am înţeles. Dar s-ar putea să fie vina mea; poate băusem prea mult "sgroppino" cu o seară înainte. Sînt scene care mi-au plăcut şi scene care m-au exasperat.
Vincent Gallo a mai prezentat un scurtmetraj, The Agent, cu Sage Stallone (băiatul lui Sylvester). Pe ăsta l-am înţeles: Sage îi spune lui Vincent de vreo 20 de ori "You're a prick, you're a fucking prick!". S-ar putea să aibă dreptate...
Şi a mai fost, ca actor, protagonistul filmului Essential Killing de Jerzy Skolimowski. Adică: un terorist taleban (Mohammed!) prins pe undeva în Talebania, adus de CIA cu un zbor secret (Rendition) pe undeva în Europa (Polonia? Ucraina?) unde reuşeşte să evadeze şi încearcă să supravieţuiască (Rambo) prin zăpadă, mut (nu scoate nici o vorbă tot filmul) şi probabil surd (din cauza unei explozii), ajutat la final de Emmanuelle Seigner, mută şi ea (!).
Mort de foame şi de sete, vede o mamă care îşi alăptează copilul la sîn (pe zăpadă!), dă buzna peste ea, aruncă pruncul (în zăpadă!) şi suge lapte de la sînul femeii! Una din scenele horror de la Venezia 67. Rezultat? Cupa Volpi pentru cel mai bun actor, adică Vincent, who else?, şi Premiul Special al Juriului pentru Skolimowski.
Grazie, Quentin! Din pricina acestor performanţe uluitoare, Vincent a devenit un fel de legendă "lidopolitană": s-a închis cu cheia în camera de la Excelsior, nu s-a prezentat la conferinţa de presă, nu s-a urcat pe scenă să-şi ia Cupa (dar era în sală, ascuns, iar Skolimowski îl striga "Common, Vincent, come here, be brave!")... Toată lumea vorbea despre el; cineva mi-a spus că l-a văzut, are părul lung şi barbă ca în Essential Killing; altcineva mi-a spus că l-a zărit, are părul mai scurt şi n-are barbă, ca în Promises Written in Water. Vincent Gallo, The Phantom of the Mostra...

(va continua, de la H la...?!)



 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2010


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Dana Enulescu


Alte articole

 Ticălos fără glorie - Festivalul de film de la Veneţia, 2010, Mihai Chirilov
 Kinosseur (special Veneţia, 2010): Doucement, Andrei Creţulescu
 Competiţia oficială a fost dezamăgitoare - Festivalul de Film Veneţia, 2010, Dana Enulescu, un interviu cu Mihai Chirilov
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - III, Dana Enulescu
 Venezia 67 de la A la Z (Dicţionar veneţian) - II, Dana Enulescu
 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia, 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer