Dintre toate meseriile teatrului, cea mai simplă şi, totodată, cea mai complicată este meseria de actor. În termeni înalţi, complicaţia survine acolo unde începe discuţia (interminabilă, căci imposibil de tranşat) despre specificul - şi mai ales cuantumul - de creativitate al acestei meserii, pe care unii dintre practicanţii ei nu înţeleg să o numească altfel decît artă; şi e amuzant să constaţi că persoanele cele mai intransigente pe această temă sînt, cu mici excepţii, tocmai acelea a căror relaţie cu arta (cu oricare artă) suferă de o fragilitate periculoasă.
În serile şi nopţile de după premiere, dar, şi mai adesea, de după repetiţiile neobişnuit de bune sau neobişnuit de proaste, în jurul unui pahar (care, contrar legendelor în circulaţie, poate avea uneori înăuntru doar apă plată cu lămîie), actorii îşi descriu profesia fie în expresii exaltate, fie (cu o umilinţă ce nu încetează, de ani întregi, să mă surprindă şi să mă emoţioneze) în culori modeste şi, cumva, amare: "Ce sîntem noi? Nişte roboţi! Debităm vorbe care nu ne aparţin şi într-un fel pe care nu noi îl hotărîm. Iar dacă iese rău, noi sîntem de vină..."
Sigur, într-o anumită măsură au dreptate, dar măsura este pur tehnică, iar dreptatea este limitată - şi anume, de propriile lor limite. În realitate, după cum ştie oricine (şi, în primul rînd, orice regizor), cînd ajunge pe scenă faţă în faţă cu publicul "său" actorul e suveran şi atotputernic: de el depinde tot ce se întîmplă acolo, el controlează timpul şi spaţiul, el modelează (ba, cîteodată, şi inventează!) cuvintele, prin el autorul poate părea genial sau imbecil, datorită lui teatrul poate deveni artă şi mai-mult-decît-viaţă sau poate cădea pe treapta celei mai triste - şi mai vechi - meserii.
Acei regizori, însă, nu au creat singuri arta lor singulară; mai bine zis, pentru a o crea s-au folosit de nişte "unelte" la rîndul lor creatoare: de actori. În lumea măruntă a comentariilor pe marginea scenei, uităm prea adesea - şi tocmai teoreticienii sînt, din păcate, cu deosebire vinovaţi pentru această uitare - că excepţionalele spectacole semnate de excepţionali regizori erau jucate de actori excepţionali. De actori care erau, poate, roboţi atîta vreme cît spectacolul se afla "pe şantier", dar care, odată cu lansarea lui la apă, se transformau în creatori cu drepturi egale cu ale regizorului. Ca să fac un trist calambur cu trimitere la şi mai tristele peripeţii ale finanţelor naţionale, de actori ce căpătau, pe scenă, inalienabile drepturi de autor.
Cum se transformă în demiurg un robot - ba chiar, în unele cazuri, o asamblare de sîrme şi rotiţe ce nu reuşeşte să funcţioneze singură în mod obişnuit, deşi a ieşit dintr-un "atelier" unde pentru asta intrase - am văzut de cîteva ori în această înspăimîntătoare şi minunată viaţă teatrală pe care o trăim. E extrem de complicat şi, în acelaşi timp, extrem de simplu.
Trebuie ca acel Meşter Coppelius (împrumut metafora din vecini, de la balet) care are de gînd să pună păpuşile în mişcare să-şi cunoască foarte bine nu doar meseria, ci şi sufletul; trebuie ca el să le poată transmite făpturilor ce-l înconjoară încredere în ele însele; trebuie să aibă răbdare şi perseverenţă; trebuie să ştie ce să le spună pentru ca ele să-şi descătuşeze plenar energiile şi potenţialităţile; mai presus de orice, trebuie să le iubească şi să fie mîndru de ele şi trebuie să creadă - el, înainte de oricine - că lucrul pe care vrea să-l facă nu-l poate face decît cu ele. Numai cu ele, dintre toate făpturile de pe Pămînt.
Cu alte cuvinte, mai banale, cam aşa se defineşte regizorul adevărat. Subliniez că, în cazul de faţă (şi, de fapt, în orice alt caz), "regizor" nu înseamnă neapărat o persoană dotată cu diplomă pe care scrie asta. Regizor este, pînă la urmă, omul care izbuteşte să ridice teatrul la înălţimea vieţii - ori să-l coboare la profunzimea ei.
De asemenea oameni au nevoie generaţiile întregi de actori despre care noi, comentatorii, ne plîngem tot mai des de la un timp încoace că "nu ştiu meserie". Sînt acei roboţi pe care - i-am văzut pe mulţi cu ochii mei - un regizor îi poate ajuta să devină creatori doar crezînd în ei şi punîndu-i la treabă. E adevărat, pentru asta trebuie timp. Şi, e adevărat, trebuie ca şi ei să vrea.
La Mangalia a avut loc primul festival din stagiunea 2010-2011: Gala Tînărului Actor "Hop". Este, cumva, simbolică această deschidere a noului an teatral de către cei mai tineri meseriaşi ai teatrului. Spuneam despre ei, într-un articol mai vechi, că par a nu se mai mulţumi să rămînă doar roboţi. Rămîne să vedem acum şi cîţi Meşteri Coppelius mai există prin preajmă.