Anim'est 2010 (1): ziua deschiderii

Cea de-a cincea ediţie a festivalului Anim'est a fost introdusă de un complicat film de animaţie, L'illusionniste, regizat de Sylvain Chomet şi bazat pe un scenariu scris de Jacques Tati între cele la Mon oncle şi Play Time. Zic "complicat" pentru că are o istorie foarte personală în spate: aparent, scenariul a fost scris de Tati pentru a se împăca cu fiica sa nelegitimă, din viaţa căreia ieşise când ea încă era copilă. Scenariul nu a mai fost filmat, şi de aici multiple speculaţii: Tati nu a mai avut curajul să o facă, nu a putut să îl termine etc. Despre asta şi este vorba, de altfel, în film: despre un iluzionist (o metaforă destul de evidentă pentru un regizor) care întâlneşte, într-un sat britanic, o tânără cameristă pe care o ia cu el la oraş, ea fiind convinsă că el e un magician adevărat. Între cei doi se dezvoltă o afecţiune frumoasă, ca de la tată la fiică, dar iluzionistul, pe măsură ce ajunge să facă slujbe din ce în ce mai înjositoare ca să îşi permită să o menţină pe fată în bunăstarea de până atunci, se vede "depăşit" de tendinţele moderne (aceleaşi cu ale ei) şi preferă să o părăsească. Afecţiunea lui pentru ea e mereu delicat sugerată: îi cumpără pantofi, apoi o haină nouă, apoi iar nişte pantofi (de data aceasta, cu tocuri înalte), încearcă să o ducă la un restaurant de lux etc. A ei pentru el, nu mai e atât de evidentă - când cadourile sale se răresc, ea se îndepărtează şi ultimul lucru care o face să înţeleagă că a pierdut un tată constă în câteva cuvinte amare scrise de el ca bilet de adio: "Magicians do not exist".

Deci, este monsieur Hulot în Anglia. Întrebarea cea mai firească ar fi, desigur, de ce scenariul lui Jacques Tati a fost dezvoltat ca film de animaţie. Şi la fel de evident, ar putea exista mai multe explicaţii: pentru că însăşi fiica mai mică a regizorului spunea că nu a dorit să îşi vadă tatăl jucat de altcineva, pentru că era greu să păstrezi esenţa unei poveşti din anii '60 într-un decor modern, sau poate că Chomet a ştiut că doar Tati se poate juca pe el însuşi. Cert este că decizia mi s-a părut "corectă" fie şi datorită faptului că, trecute în mediul animaţiei, gagurile jucăuşe tipice lui Tati par şi mai expresive: un solist rock care se tăvăleşte pe jos pe scenă şi isteria care le cuprinde pe fetele adunate în sală, o soprană îmbrăcată în togă romană, sau cel mai dulce gag al filmului, în care nişte fulgi de pernă suflaţi de vânt dau senzaţia, la etajul unui han, că afară ninge. Aceasta este, la urma urmei, marea oportunitate a animaţiei - intensificarea expresionistă a senzaţiilor. Alte efecte comice, însă, nu reuşesc la fel de bine. De exemplu, personajul principal, ascunzându-se de copila ce vine pe stradă cu un tânăr de braţ, ajunge accidental într-o sală de cinema în care rulează chiar Mon oncle - la felul cum e realizat, nu înţelegi prea clar cum a ajuns acolo, or Tati nu a avut asemenea scăpări, din câte ţin eu minte, în filmul de mai sus. În afară de un făcut-cu-ochiul fanilor regizorului francez, gagul nu ajunge prea departe. Apoi, ar mai fi o "burtă" pe la mijloc (o succesiune de gaguri fără panaş vizual), chiar înainte de cea mai lirică parte a filmului. Ultimele sale scene, în care bătrânul iluzionist îşi dă seama că nu mai are niciun loc (nici alături de fată, nici ca profesionist), au acel sentimentalism cald, dar ne-melodramatic al filmelor lui Spielberg.

L'illusionniste merită văzut - nu este un film testament, pare mai degrabă o citire a unui testament, peste câteva zeci de ani de la moartea împricinatului. Şi e frumos să vezi că lucrurile pe care ni le lasă încă ne mai pot mişca.

***

Brad Bird, autorul filmului Ratatouille, spunea că, dacă mai aude pe cineva care spune că animaţia este un gen, îl va lua la bătaie. Ironia face ca Academia Americană de Film să tot decerneze, an de an, premii pentru "Cel mai bun film de animaţie al anului" - iar Ratatouille a câştigat, în 2008, Oscarul în faţa celui mai puternic oponent al său, Persepolis, regizat de iraniana Marjane Satrapi. Asta e, cine rămâne blocat în "genul" de animaţie ca izvor de glume cu animăluţe, nu va premia un film precum cel al lui Satrapi. Şi nu că aş avea ceva cu şobolanii Pixar (dimpotrivă, le-am apreciat rafinamentul culinar), dar Persepolis putea fi acel film care să doboare paradigmele filmelor animate. Este acel gen care priveşte în trecut cu un amestec de mânie şi dor, care pot fi transmise cel mai bine prin nişte imagini, şi nu prin nişte cadre. Ne putem aminti cum copila Marjane ascultă, într-o noapte, dintr-un colţişor al camerei, de la unchiul său, ororile din închisoarea iraniană, iar fumul lui de ţigară arată ca un şarpe nesfârşit, care se înalţă spre tavan. Un asemenea efect nu putea fi obţinut de niciun operator de imagine, oricât s-ar fi agitat. Asemenea soluţii vizuale fac un adevărat film de animaţie să îţi atingă coarda sensibilă - sa îţi suscite simţurile cât timp povestea îţi merge, încet, la suflet.

Persepolis (pe care cei interesaţi sigur l-au văzut pe ecrane în primăvara lui 2008) se lansează pe DVD, şi acesta a fost al doilea important eveniment de la Anim'est de astăzi. Într-o colecţie, filme precum Persepolis ar trebui puse pe un raft separat.