Anim'est 2010 (6): un alt membru al juriului

Astăzi, 13 octombrie 2010, a avut loc un alt program al juriului, ocazie cu care am făcut cunoştinţă, împreună cu ceilalţi iubitori ai animaţiei, cu Regina Pessoa, premiată la Anim'est în 2006 pentru scurt-metrajul său Histoire tragique avec fin heureuse. Stilul ei de animaţie este interesant, experimental însă nu artsy. Din câte am înţeles în urma sesiunii de Q&A, pentru primul ei film, a lucrat cu cerneală de gravură pe pergament, după care a îndepărtat-o, rămânând cu contururile estompate în alb şi negru. Filmul este A noite şi transpune în imagini temerile unei fetiţe de întuneric; este un frumos scurt-metraj care se joacă expresionist cu formele şi umbrele dintr-o mică încăpere, în toiul nopţii. Cel de-al doilea (cel premiat de Anim'est acum 4 ani), pe care am avut ocazia să îl vizionez acum, este şi el încântător - spune povestea unei fetiţe cu o bătaie foarte puternică, uneori asurzitoare a inimii, care la final se transformă (la propriu) în înger. E o povestioară sentimentală în sensul onest al cuvântului, cu simboluri lipsite de emfaza aceea pe care mulţi aflaţi la primele filme le-o insuflă. Pessoa este (la fel ca Mulloy) tot de formaţie pictor, dar onestitatea ei în abordare, fără grosolănii ieftine, fără kitsch, fără obrăznicie arogantă, îi conferă graţie scurt-metrajelor de până acum. Prezenţa ei în juriul Anim'est e cumva liniştitoare.



Scurt-metrajele din competiţie prezentate astăzi au fost, din păcate, foarte slabe, abia dacă aş putea cita un titlu, două. 20 años (vezi aici) ne prezintă o bătrână căsătorită de două decenii cu un bărbat care s-a transformat, practic, în clişeul bărbatului la 50 de ani: se uită la fotbal, bea bere, iar televizorul a devenit centrul vieţii sale. Ea încă îl mai iubeşte, dar micile ei tentative gospodăreşti de a-i atrage atenţia (de exemplu, să îi prepare o gustare de servit în faţa TV-ului) trec nemilos pe lângă sfera lui de interes, care se cam rezumă la micul ecran (dragostea a venit în cele mai surprinzătoare chipuri în scurtele de anul acesta). Este, din păcate, parcă prea pătruns de un lacrimogen sentiment de victimizare tipic femeii-casnice-devotate-soţului-androidizat, dar asta e singura mostră de sensibilitate şi delicateţe pe care am găsit-o astăzi în competiţia oficială. Alte mostre precum The Guest, în care o altă băbăciune se îndrăgosteşte de un tâlhar ce dă spargere în casa ei şi îl urmează la închisoare, arată pur şi simplu prostuţ şi sunt lipsite de acea fermecătoare "inventivitate domestică" pe care o avea alaltăieri, de pildă, comicul şi emoţionantul Ad vitam.


Lung-metrajul nipon de animaţie Summer Wars (prezentat pe 12 octombrie 2010 în primă proiecţie şi pe 12 octombrie 2010 după-amiază în reluare) e nu mai mult decât ok. Povestea sa are în centru un geniu matematic adolescent, târât cu forţa de o colegă de liceu la aniversarea de 91 de ani a străbunicii sale. Aici, e prezentat rapid drept iubitul ei şi introdus marelui familion, cândva un important clan aristocrat, acum decăzut. În paralel, ni se prezintă un uriaş spaţiu virtual numit Oz, o adevărată societate digitală, în care toată lumea poate face ce vrea prin intermediul unui avatar, de la cumpărături până la provocări la duel. Cum-necum, tânărul matematician ajută la spargerea bazei de date şi permite unui virus-experimental-scăpat-de-sub-control (!) să preia conducerea spaţiului virtual, ameninţând însăşi omenirea. Aşadar, pe de o parte, avem o dulceagă comedie de familie cu originala temă a necunoscutului prezentat ca iubit (Iisuse, şi Bullock s-a gândit la asta), pe de alta un film de acţiune plasat în mediul virtual.

Ca să fiu cinstit, cam acesta e şi scopul acestei alăturări - să frapeze prin uşurinţa cu care tehnologia ne invadează (nu mereu într-un sens bun) viaţa cotidiană, familia, relaţiile. Este şi unica idee cu adevărat interesantă a filmului semnat de Mamoru Hosoda. Deodată, treci de la un cald sentiment familial în mijlocul unei "mari conspiraţii" a tehnologiei ce se insinuează în pacea noastră de zi cu zi, şi înapoi. Trecerea, din fericire, nu e agresivă, deoarece e tratată cu umor, fie el şi în forma aceea (tembeluţă, dar inofensivă) de Animax. Virusul de care spuneam absoarbe avataruri şi ia forma unui uriaş demon negru - este o evidentă trimitere la Akira, probabil cel mai celebru manga anime, datând de vreo 20 de ani.

Dacă mesajul pe care îl transmite Summer Wars este în esenţă banal (n-o mai frecaţi atâta pe spaţii virtuale precum Facebook, căci nu vor înlocui căldura contactului uman direct), totuşi nu e băgat în ochi şi e supus la suficient mişto ca să nu alunece în penibil. Una peste alta, Summer Wars este relaxant, amuzant şi distractiv. Tot mai aştept, însă, lung-metrajul care să mă scoată din amorţeală... Căci amorţeala devine preţul pe care îl plăteşti pentru o asemenea avalanşă de filme.