Cum mi-am petrecut plecatul de acasă - 9 grade la Paris

Îmi plac grupurile de sprijin, de la alcoolicii anonimi la cele pentru controlul furiei. Îmi plac pentru că, după ce treci prin toţi paşii necesari ca să rezolvi problema, constaţi că eşti singur. Cel mult, ai aflat că ai o problemă. Doar că dacă te-ai dus acolo înseamnă că ştiai deja asta. Inutilitatea lor tinde spre ridicol dacă nu ar mai fi şi latura confesională. Stă în firea omului să spună ce îl doare, iar mărturisirea, cum zice biserica, şedinţele de psihoterapie, cum zice psihanaliza, discuţiile cu prietenii sau statusul de pe facebook ori confesiunea în grupurile de sprijin sunt forme de exteriorizare a problemei. O exista vreun grup de sprijin pentru cei care îşi părăsesc familiile?

Filmul lui Radu Muntean Marţi, după Crăciun şi spectacolul lui Petru Kerek 9 grade la Paris au în comun fugarii. În primul, un bărbat care oscilează între două femei pleacă de acasă, în al doilea, o femeie care e prinsă între doi bărbaţi decide să plece de acasă. Amândoi îşi părăsesc familiile în preajma Crăciunului (sărbătorile răscolesc sentimentele şi determină decizii majore, numărul sinuciderilor, de exemplu, creşte brusc în aceste perioade).

Spectacolul cu Alina Berzunţeanu în rolul infamei, cum s-ar fi spus pe vremuri, urmăreşte ultimele 56 de minute dinaintea plecării, cu toată gama de sentimente şi resentimente care o sufocă pe tânăra femeie. Medic, mama unui băieţel, proprietara unei case superbe şi desigur, soţie, această madame Bovary de secol XXI se pregăteşte, aparent cu sânge rece, să schimbe o viaţă cu alta. Nu pare să fugă dintr-un loc, ci să înlocuiască mecanic un univers cu altul, un bărbat cu altul, o relaţie cu alta. Totul este perfect programat, e aproape respingător modul în care planifică masa ca şi cum mâncarea preparată pentru mult timp o va înlocui pe ea, îi va motiva absenţa, va umple golul lăsat în viaţa celorlalţi. De altfel, relaţiile sunt puţin evidenţiate, nu ştim nici cum e soţul, nici cum e copilul. Ştim doar că ea nu mai suportă, că rutina căsniciei a mâncat-o pe dinăuntru, i-a ars sufletul. Şi-a dat seama de asta când l-a întâlnit pe El, cel pe care îl iubeşte, fără ceremonii, fără acte, fără public. Îl iubeşte pur şi simplu.

Până la plecarea ei este suficient timp încât construcţia solidă a părăsirii familiei să se prăbuşească total. Oameni care au nevoie de ea, (pacienţi, prieteni), soţul, copilul, toţi o sună şi cu fiecare telefon primit cade câte o bucăţică din certitudinile ei. Planul s-a dovedit meschin, consecinţele sunt mult mai mari decât a prevăzut, chiar şi cu atâta atenţie. Nu e doar durerea pe care o pricinuieşte, cât o mulţime de legături puternice ca sforile marinăreşti, care o ţin ferecată de casă. Simte că se înăbuşă şi abandonează dezarmant varianta plecării. Şi aşa, la pământ, va primi lovitura. Victimele devin călăi (normal), iar sforile marinăreşti sunt, de fapt, cătuşe de oţel. Îşi dă seama că este prizonieră în propria casă, în propria familie, în propria viaţă, că aşteaptă să fie fericită, să iubească, să trăiască, să se termine. Viaţa se rezumă la aşteptare.

Personajul Alinei Berzunţeanu are curaj de furie. Pleacă, dar s-ar putea întoarce peste un an, poate chiar în aceeaşi seară. Spectacolul lui Peter Kerek rămâne în casa pe care ea o părăseşte, ce va fi după asta ar putea constitui subiectul unui alt show. Ne amintim cum regizorul german Thomas Ostermeier a "legat" perfect două spectacole: Nora de Henrik Ibsen şi Concert la cerere de Franz Xaver Kroetz, ultimul readucând în scenă un personaj feminin care ar putea fi Nora matură.

Peter Kerek a încercat un proiect de teatru-film. Cele 56 de minute fatidice sunt filmate şi proiectate în spectacol în timp ce eroina se află pe fotoliu, în faţa ecranului, exprimându-şi gândurile, senzaţiile, sentimentele. E şansa de a urmări un story cu perspectivă panoramică, din exterior şi interior deopotrivă. Suntem, în public, un fel de Mel Gibson în What Women Want. Conceptul este provocator, tema, ofertantă, iar dificultăţile rolului, incitante pentru orice actriţă. Sigur, nu e perfect. Povestea trenează în prima parte, este prea intimă, prea clară poate. Apariţia celorlalte personaje care generează o tornadă de răsturnări de situaţie dinamizează povestea, dar ritmul rămâne lent când, de fapt, eroinei noastre îi fuge pământul de sub picioare. Probabil spectacolul se va aşeza în timp şi va căpăta dinamica potrivită. Până atunci, rămâne emoţionant şi provocator ca intenţie.

Teatrul Act
9 grade la Paris
Un spectacol de teatru-film după o poveste adevărată
Cu: Alina Berzunţeanu
Regia şi scenariul: Peter Kerek
Scenografia: Cristi Niculescu
Costume şi Machiaj: Teodora Mardare
Imagine: Florin Costache
Montaj: Alex Borundel
Sunet: Mihai Bogos
Durata: 56 de minute.