De mult îmi amintesc o frază a lui Seneca: "Nu te bate cu oricine căci lupta lasă urme". Alegerea adversarului nu depinde, cel mai adesea, de noi, dar confruntarea cu el, puţin contează rezultatul, e întotdeauna contagioasă. Natura conflictului şi identitatea inamicului îşi depun pecetea chiar şi pe omul cel mai convins de legitimitatea cauzei sale. Contaminarea se produce inevitabil, Seneca a intuit-o: nimeni nu poate să o evite, nici chiar cei care se angajează în lupta contra scandalurilor lumii. E ceea ce am remarcat de mult şi, azi, după două decenii, intuiţia de atunci mi se confirmă.
Rezistenţa contra puterii, în teatru mai ales, a produs "efecte colaterale". Ele se explică mai întîi prin faptul că orice spectacol presupune conducerea unui colectiv uman, constituirea lui într-un organism creativ, suscitarea unei energii de grup. Regizorii care au angajat conflictul cu puterea ce îşi exercită arbitrar autoritatea, de la Moscova la Bucureşti, de la Praga la Wroclaw, au fost infectaţi de modul ei de a se exersa.
Pentru a o înfrunta, cei mai mulţi - conştient sau nu - au adoptat modul de a-şi exercita autoritatea practicat de adversarii pe care tocmai îi contestau şi, de aceea, Estul a produs regizorii-dictatori care se află atît la originea marilor "scandaluri", cît şi a operelor de referinţă. Modelul politic atacat se regăseşte flagrant în contextul teatral. Liubimov la Taganka sau Pintilie la "Bulandra", Grotowski la Teatrul Laborator sau Krejca la Divadlo za Branou şi-au organizat producţia artistică conform unei logici direct inspirate de puterea acuzată. Aparent, nimic nu-i diferenţiază în modul de a o exersa. Ei au aplicat aceleaşi mecanisme, au instaurat aceleaşi temeri. Dar, strategie subtilă, doar astfel s-au putut constitui în adversari "înarmaţi", apţi să lupte contra unor cenzori ideologic militarizaţi. Cum însă conflictul nu putea fi deschis, "puterii" interioare, impusă de către regizori grupului, trebuia să i se coreleze "şiretenia" exterioară a spectacolelor. Fiindu-le refuzată posibilitatea înfruntării directe, s-a ajuns la această fericită alianţă de contraste: regizorul-dictator propune opere "abile" care îl înşală pe dictator. Sau cel puţin acesta era proiectul, căci cel mai adesea dictatorul a intuit pericolul şi, drastic, a intervenit.
Strategia adoptată, dacă nu a destabilizat puterea, a permis victorii locale răsunătoare, întreţinînd efervescenţa sălii şi alimentînd încrederea în puterea de rezistenţă a teatrului ca act ce asigură scenei polemici cu asistenţa tacit revoltată. Pentru aceasta, regizorii au adoptat practicile totalitare ale puterii, dar unde aceasta a eşuat, ei au realizat emblematicele spectacole ale Estului comunist. "Dictatori luminaţi", ei ne invită, a posteriori, să reevaluăm raporturile filozofice şi estetice cu exerciţiul totalitar al autorităţii. Dacă societăţii i-a fost nefast, căci determinat de perspective eronate şi deteriorat de lideri mediocri, în teatru el s-a arătat a fi fecund şi decisiv. Contaminaţi de adversarii politici, regizorii le-au adoptat comportamentele, dar, ei, în schimb, nu au eşuat.
Putem oare deplînge faptul că Meyerhold a fost "stalinian" şi Liubimov "brejnevian", că Pintilie striga isteric într-o repetiţie la Livada... "eu sînt un dictator", iar Grotowski îşi exercita controlul cu o exactitate ce o depăşea pe aceea a celei mai intransigente cenzuri? Nu, căci "totalitarismul" lor e la originea împlinirilor artistice care au stat la baza reputaţiei teatrului "nostru" de atunci. Ei au fost "tiranii" noştri dragi. Micii noştri tirani, respectaţi şi iubiţi.
Azi, oriunde, în Est, asistăm la o reîntoarcere a publicului tînăr la teatru. Cum se explică? O ipoteză poate fi avansată. Aceşti tineri sînt "noua generaţie", cei care nu au cunoscut, dar cărora li s-a vorbit despre teatrul din anii \'60-\'70 - despre Ciulei sau Pintilie, Esrig şi Penciulescu, Mugur sau Şerban... Teatrul făcut în contextul "comunist" posedă încă şi acum o dimensiune epică, el e o "legendă" a cărei aură e întreţinută de părinţi şi de cărţi, de tardive şi episodice reîntoarceri ale unor regizori, dar mai ales de nostalgia unei "puteri" a teatrului care s-a afirmat eroic în contextul unei societăţi blocate. Spectacolele şi regizorii de atunci s-au transformat în referinţe exemplare, a căror amintire reactivează, parţial, o pasiune reînnoită pentru teatru. Ea are nostalgia forţei sale "mitice" de rezistenţă, ca şi a puterii exercitate de către regizorii autoritari.
Dacă adversarul l-a contaminat, tot el i-a injectat apetitul revoltei. Seneca avea dreptate, dar, întotdeauna, consecinţele conflictului trebuie lucid evaluate. Contaminarea n-a fost doar malefică! Regizorul autocrat a fost regizorul revoltat.
Azi - observaţie care confirmă ipoteza avansată aici - dispariţia conflictului direct cu puterea autoritară a condus la dispariţia aproape generalizată a regizorului contaminat de conflictul care altădată i-a afectat atît de evident exerciţiul artistic. Tiranii scenei dispar odată cu tiranii politici! Cu excepţia celor puţini, ca Vasiliev de exemplu, care poartă în sînge stigmatele comunismului.