Prietenia, o formă de dragoste - Artă

În 1918, pictorul Kazimir Malevici răvăşea artele vizuale cu al său White on White, o pânză albă cu un dreptunghi alb pictat câş care, după propria teorie, ar fi trebuit să imagineze supremaţia sentimentului în artă (moma.org). Pictorul a revenit asupra temei albe cu încă două picturi, Suprematism 4 şi Suprematism 5. Cu alte cuvinte, senzorialul bătea raţiunea, culoarea domina desenul, conceptul ieşea victorios în faţa imaginii. Cu nesfârşitul alb, Malevici inaugura The Suprematism, un curent care identifica în vagile linii trasate ton pe ton, spaţiul nelimitat într-un cadru bine conturat. Infinitul în finit.

În 1961, ideea lui Malevici căpăta, postum, o altă valoare. Yves Klein făcea cunoscut lumii celebrul său tablou Blue Monochrome şi lansa astfel monocromismul. Conceptul proclama supremaţia unei singure culori într-un tablou care ar trebui să provoace privitorul să-şi imagineze ceea ce ar fi putut reprezenta pictura, un fel de "fereastră spre libertate", după spusele lui Klein. Complicat, nu? Monocromismul s-a insinuat serios în designul interior. (O pictură de mari dimensiuni, toată roşu intens, era atârnată pe peretele din dormitorul Gertrudei, acolo unde are loc şi partida de sex cu Claudius, în spectacolul lui Alex Rigola, Casa Europeană. Prologul la Hamlet fără cuvinte). Interpretările monocromismului sunt nenumărate, tocmai de aceea popularitatea acestui curent a "coborât" în locuinţe. Libertatea de a-ţi imagina ce vezi, scufundându-te într-o culoare, este nepreţuită. Sigur că şi detractorii sunt pe măsură.

Artă. Artistic. Artişti.

Artă de Yasmina Reza este o piesă de teatru celebră, răsplătită cu multe premii (inclusiv Tony), jucată pe numeroase scene datorită generozităţii rolurilor pentru care s-ar bate orice actor. În esenţă, story-ul este simplu. Un doctor (Serge - Şerban Pavlu) cumpără un tablou alb al unui pictor în vogă. Gestul trezeşte revolta prietenului său, inginer (Marc - Vlad Zamfirescu), care nu vede nimic pe pânză, dar observă afectat preţul plătit pentru aceasta. Al treilea prieten, care lucrează într-o papetărie (Yvan - Gheorghe Ifrim), va trebui să echilibreze disputa artistică. O comedie cu replici savuroase, pe o structură solidă căci Yasmina Reza scoate de sub aparenta discuţie despre artă fragilitatea relaţiilor interumane.

În primă etapă, ceea ce se pune sub lupă sunt relaţiile de tip artă - pseudo-artă, elitism - snobism, inovaţie - obtuzitate. Yasmina Reza face o investigaţie inteligentă asupra modernismului ca reprezentant simbolic al oricărui curent novator care răstoarnă prejudecăţi, violentează retina, demolează principii şi generează o revoltă descreierată în mintea consumatorului de artă bine aşezat în propriile opiniile. Textul reflectă tema panoramic întrucât, ca într-un proces, depinde avocatul cărei părţi eşti. Inovaţia artistică poate fi valoroasă sau dimpotrivă, o formă goală şi ridicol de preţioasă, dar s-ar putea şi ca valoarea ei să fie determinată de capacitatea intelectuală / senzitivă a celui care o consumă. Să fie de nişă, adică. De partea cealaltă, consumatorul de artă poate fi opac la inovaţie, dar şi suficient de inteligent cât să remarce impostura sau să se afle pe un canal de receptare diferit, să nu se regăsească în publicul-ţintă. Problema e complexă şi Yasmina Reza o dezbate folosind ca pretext tabloul cu imprecise dungi albe pe un fond alb. "Marele alb" devine astfel speţa în discuţie a spectacolului. În spatele tabloului şi a pretinsei dezbateri intelectuale se pune, de fapt, problema prieteniei, a fragilităţii relaţiilor interumane.

Prietenie. Prietenesc. Prieteni

Prietenia e treabă serioasă. Relaţiile se construiesc în timp şi au vulnerabilitatea poveştilor de dragoste. Prietenia presupune loialitate, generozitate, atenţie. Afecţiunea este necesară, iar gelozia nu este exclusă. Personajele Yasminei Reza traversează un moment de criză relaţională. Mediile sociale şi profesionale diferite din care provin cei trei prieteni îşi pun amprenta pe modul în care se raportează unii la alţii. O oarecare pretenţie de intelectualism este afişată de Serge cu preţiozitate, afabilitatea lui tinde spre pedanterie, pretinde recunoaşterea superiorităţii culturale şi a gustului impecabil. În fapt, Serge vrea doar să fie iubit de prieteni, caută atenţia lor care s-a diminuat în veşnicul tumult existenţial (cei doi au relaţii amoroase stabile şi consumatoare de timp). Pe scurt, Serge e gelos că nu mai e centrul atenţiei şi afectivităţii celor doi şi ia un aer snob cu o deferenţă voit distantă. Acelaşi lucru este resimţit şi de Marc care se crede dat la o parte de către amicul său convertit la artă şi intrat în cercurile consumatorilor de cultură. Marc joacă pe cartea loialităţii, a valorilor clasice, sigure, oneste. Yvan are rolul factorului de echilibru şi al acarului Păun în egală măsură. El va restabili balanţa orgoliilor, dar va plăti şi toate oalele sparte. Yvan are şi el propriile frustrări legate de întreita lor prietenie. Ocupat până la epuizare cu propria căsătorie, confruntat cu teama tradiţională de dinaintea nunţii, Yvan caută sprijin şi înţelegere din partea prietenilor săi, fără a fi prea mult preocupat să ofere acelaşi lucru. Inevitabil, relaţia tripartită ajunge în impas. De aici şi până la un "nu mă mai iubeşti" neerotic, dar la fel de acuzator, drumul e foarte scurt.

Regizorul Cristi Juncu construieşte un edificiu complicat de relaţii şi stări, gradează atent, migălos mai multe nivele de discuţie, ştiind să învăluie şi să dezvăluie cât şi când trebuie adevăratul subiect din propoziţie. Juncu perie bine fiecare replică, îi dă sens şi strălucire, îi revelează umorul, ingredient important pentru întreg spectacolul. Scenografia bizară îi aparţine lui Cosmin Ardeleanu, un fel de cuşcă tapetată cu blană şi cocoţată expozitiv pe piloni, în care cele trei personaje evoluează ca într-un laborator. Ideile despre artă şi principiile prieteniei se luptă pe moale, nepericulos, fără a se face ţândări. Tot ca în dragoste, criza este urmată de împăcare, nu de divorţ. Şi apropos de blană, prin anii ̀60 era la modă blana în amenajările interioare, o preţiozitate de gust de care poate fi suspectat Serge.

Greul spectacolului stă pe umerii celor trei actori. Prieteni dincolo de scenă, Vlad Zamfirescu, Şerban Pavlu şi Gigi Ifrim vor fi ştiind ei câte ceva despre dificultăţile unei astfel de relaţii. Zamfirescu mimează o împietrire în principii, este vertical în gând şi statură, cu mâinile înfipte în buzunare ca un reflex de apărare. Atacă, dar se simte atacat. Pavlu face pe boemul, dar trăieşte permanent o teamă (de respingere? de ridicol?) care se trădează prin stupide accese de furie. Ifrim pedalează major pe umor, fără excese însă, ţinând bine echilibrul între comic şi vulnerabil. Cu alte cuvinte, excelentă demonstraţie de actorie.

Spectacolul are calităţile unei bijuterii valoroase, este simplu fără să fie minimalist, delicat fără preţiozitate, profund fără pretenţii şi strălucitor fără ostentaţie.

Teatrul Bulandra
Artă
de Yasmina Reza
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Distribuţie:
Marc - Vlad Zamfirescu, Serge - Şerban Pavlu, Yvan - Gheorghe Ifrim.