Prima montare în Anglia ("originally produced by") a fost într-o zi de 13 noiembrie 2003 la Theatre at the Cottesloe, Londra, iar în Statele Unite, pe Broadway, la Both Theater, în New York City, pe 10 aprilie 2005.
În România primul spectacol notabil cu acest text de care ştiu eu este cel al lui Radu Afrim la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, spectacol care a produs mulţi fiori, după cum rezultă din cronicile din 2008-2009 (vezi "Frumuseţea alienată a fanteziei - Omul pernă la Brăila" - Oana Stoica pe LiterNet, septembrie 2009).
În 2015 Teatrul Act şi regizorul Eugen Gyemant "atacă" şi scot spectacolul Omul Pernă cu o distribuţie pe care am avut prilejul să o văd în seara lui 15 august 2020, marea sărbătoare a Sfântei Maria, în cadrul Festivalului Undercloud, în curtea interioară a Muzeului Ţăranului Român.
Nu sunt nici pe departe un fan al teatrului în aer liber, dar aşa cum am mai scris, este singura variantă permisă de regulile anticoronavirus şi atunci nu avem decât să acceptăm această soluţie în acest moment!
Ştiam foarte puţin despre regizorul Eugen Gyemant, dar ştiam foarte mult despre teoreticianul Eugen Gyemant, după ce am citit şi de curând am recitit o lucrare a Domniei sale despre regizorul Liviu Ciulei. M-a bucurat ideea LiterNet-ului de a scrie despre acest spectacol.
Dramaturgul Martin McDonagh îmi era cunoscut în postura sa de scenarist şi regizor al unor filme "nebune", fie că se numesc comedii-negre, fie comedie-crimă: In Bruges (mi-a plăcut mult, mult, atât de mult încât am făcut o călătorie la Bruges ca să pot călca prin locurile unde s-a filmat, şi a fost waw!), Şapte psihopaţi şi un câine (Seven Psychopaths) şi Trei panouri în afara oraşului Ebbing, Missouri (Three Billboards Outside Ebbing, Missouri). Deci cam ştiam la ce să mă aştept.
Mulţi critici îl consideră ca fiind sub influenţa lui Hitchcock, Tarantino, Lynch, Beckett sau Pinter; se poate, dar în mod sigur este, chiar dacă a crescut în Londra, irlandez sută la sută şi este considerat printre cei mai importanţi dramaturgi irlandezi în viaţă, iar ceea ce îl diferenţiază de cei citaţi mai sus este liniştea şi un soi de indiferenţă în faţa crimelor foste sau ce vor urma.
Am făcut aceste timide sublinieri pentru că regizorul Eugen Gyemant se foloseşte de liniştea asta (rar tulburată de note înalte sau de unele vorbe luate din limbajul uzual al străzii - păcat pentru că sună hodoronc-tronc - şi nu sunt prefăcut, sunt destul de acomodat cu limbajul viril, dar nu pe scenă! Scuzaţi-mi punctul de vedere!), linişte care ascunde neliniştea adevărului.
Aş fi preferat să nu fiu atât de departe de actori, să le aud vocile în direct nu prin lavalieră, să le văd transpiraţia feţei (aşa cum probabil că sala mică şi intimă a Teatrului Act permite), dar nefiind aşa am încercat, aşa cum cred că au încercat majoritatea spectatorilor (remarc că a fost full în condiţiile impuse de păstrare a distanţei, condiţii frustrante ce e drept, dar necesare!), să mă izolez cât mai mult cu privirea, dar şi cu atenţia, în cutia neagră a biroului de poliţie unde se întâmplă toată povestea. Se spune că este vorba despre un birou de interogatoriu dintr-o ţară sub dictatură, unde "poliţia poate să facă ce vrea", cum menţionează unul dintre poliţişti.
"Secţia" de poliţie (scenografia: Maria Nicola)
Un spaţiu întunecat, mobilat sec: cu un birou şi un scaun cu rotile în stânga şi un fel de obiect al interogatoriului, torturii şi al morţii, un scaun electric poate, în dreapta. O lumină verde-albăstruie ca un semnal apăsător al fricii, al unui mâine al sfârşitului (lumini: Alexandru Macrinici şi Alexandru Mihăilă).
Unde ne duce Eugen Gyemant?
Toate momentele spectacolului se petrec în timpul unui simulacru de interogatoriu, de fapt un joc stupid a doi poliţişti, aproape idioţi, conştiincioşi în ceea ce cred că este misiunea lor măreaţă. Jocul lor se desfăşoară într-o "linişte" periculoasă, prevestitoare de rău.
Orice artist îşi apără opera - aşa cum o face şi scriitorul din această piesă -, îşi sacrifică bucăţi din el pentru a o împlini şi a o lăsa celor ce vin, dar când pentru această apărare sacrifică vieţi, deja suntem dincolo de lume.
Poate că minciuna se confundă într-o minte bolnavă cu imaginile răului pe care îl face, dar acesta nu este real, ci este împrumutat din viaţa altcuiva. Poate că se încarcă cu fapte gândite şi implementate în mintea altuia. Poate că autoapărarea funcţionează ca autodistrugere şi totodată ca perpetuare a răului.
Ceea ce simţi este o linişte albă, indiferentă, linişte care te duce în lumea ameninţărilor, a acuzelor stupide, dar care îţi zdruncină încrederea şi orice întrebare o transformi în motiv de frică.
Felul aproape plat, alb de a răspunde la întrebări sau de a povesti al lui Katurian, personajul pivot al spectacolului, poveştile sale sinistre sunt consecinţa unei vieţi trăite pentru a scrie şi a scoate din el tot răul, cauzat de crima făcute pentru a-şi apăra fratele chinuit şi maltratat sub ochii lui de proprii părinţi. Primele sale victime devenite apoi model pentru alte crime săvârşite în minte, dar transformate în fapte de fratele său.
Ionuţ Grama, foarte bun, dar greu de "înghiţit" de la primele replici, când se vrea antipatic, aşa cum va reuşi să rămână până la sfârşit. Deşi în calitatea sa de "creator" de poveşti, am fi dorit măcar să-l compătimim; dar nu ne lasă, este atât de convingător încât nu ai nicio părere de rău când moare "înainte de termen". Dar Katurian apără ceva! Apără, indiferent de preţul pe care este nevoie să-l plătească, poveştile sale... pe care nu le vrea pierdute sau arse.
Fratele său mai mic, Michal, handicapat, labil psihic, fără speranţă de recuperare, îşi va însuşi până la a se confunda poveştile al căror personaj principal se vede şi, cu cinismul inconştientului, îl va atrage după el şi pe Katurian. Până unde? Până la crima fraticidă.
Dan Rădulescu, îmi doresc să-l mai văd în acest rol (poate că spectacolul se va mai juca după ce se vor ridica restricţiile pandemiei), pentru că "actul" în care apare este Şocant, aşa cum era atacul la baionetă la ieşirea din tranşee, se schimba cursul luptei, şi aşa se întâmplă şi în spectacol. Prezenţa şi interpretarea sa ne motivează să ne continuăm investigaţia ca spectatori.
Cei doi poliţişti sunt construiţi pe modelul bun şi rău. Tupolski (Lucian Iftime - a fost prima oară când l-am văzut pe scenă, dar a fost convingător) şi Ariel (Cătălin Babliuc, care face parte dintre actorii mei preferaţi şi m-a bucurat monologul său care mi l-a readus pe actorul pe care-l ştiu. O prezenţă greu de uitat!) şi comportamentul lor, oscilând între înşelătorie şi brutalitate.
Schimbul de locuri dintre bun şi rău, excelent jucate de cei doi actori, modulările vocale de la mieunat la răget, gesturile reţinute, care însă se vor schimba când răbdarea le este depăşită de lipsa de înţelegere, ne lasă să credem că e posibilă scăparea criminalului, că totul va rămâne la nivelul aceloraşi vorbe spuse în apărarea disperată a scrierilor sale.
Ştim că este o linişte-perdea care ascunde orori şi ne lăsăm prinşi în acest joc, în parte cu ideea că binele va fi cel care va avea ultimul cuvânt de spus.
O apariţie scurtă, importantă pentru o scurtă explicaţie a unuia dintre personaje, o aduce pe scenă pe actriţa Teodora Iancu.
Iar totul, în aceiaşi notă de linişte macabră, se va sfârşi neaşteptat de simplu, aproape comic: o cagulă pe capul condamnatului, număratul timpului, zece secunde promise, nerespectarea termenului şi un foc de armă pune capăt istoriilor lui Katurian.
Final fals.
De dincolo de moarte Katurian ne povesteşte ce a urmat. Poliţistul cel rău va păstra într-o Arhivă toate poveştile lui Katurian. Pentru că în mintea sa, Ariel, poliţistul cel rău, nu a acceptat împuşcarea lui Katurian şi nici arderea poveştilor sale.
Poate că nimeni, niciodată nu va deschide acea Arhivă, dar poveştile sinistre ale crimelor făcute sau numai gândite şi-au făcut deja loc prin lume.
Dan Rădulescu - Michal (foto: Teatrul Act)
(luni şaptesprezece august două mii douăzeci, scrisă la Plaiul Cornului la două zile de la spectacolul din cadrul Festivalului Undercloud 2020 la Muzeul Ţăranului Român)