Jurnal de voluntar sub nor (VI) - Undercloud, 2020

Ziua VI - 16.08.2020

Uneori, tindem să ne ascundem atât de mult în spatele măştilor încât ajungem să uităm cine suntem, de fapt. Ne contopim cu ceea ce ne-am vrea a fi şi ne pierdem autenticitatea, visele, principiile. Devenim ceea ce nu suntem.

A şasea noapte sub nor a venit cu un nou spectacol-lectură performativă, Noaptea cea mai lungă cu Alex Găvan, în regia lui Chris Simion-Mercurian şi Alex Găvan.

Acest spectacol a fost, pentru mine, o lecţie despre iubire, despre prietenie, despre dăruire, despre ieşitul din zona de confort, despre a fi cine suntem fără frica de penibil. A fi noi înşine cu vulnerabilitatea noastră, cu sensibilitatea noastră este, de fapt, cea mai înaltă formă de curaj.

Deşi spectacolul a început cu o uşoară stângăcie din cauza unor mici probleme de sunet, la final spectatorii au fost încântaţi, fapt care s-a văzut în aplauzele ce păreau a nu se mai termina. Primele zece minute nu au fost însă inutile, spectatorii reuşind să intre în atmosfera spectacolului atât prin intermediul proiecţiilor, cât şi prin sunetul vântului de pe crestele munţilor. Ulterior, la finalul spectacolului, Alex Găvan şi Chris Simion-Mercurian au căzut de acord ca acesta să reia prima pagină a lecturii, cele zece minute în care publicul nu l-a putut auzi, pentru a nu lăsa să se piardă în neant prima parte a spectacolului. Încheierea spectacolului s-a făcut după acest moment prin replica "Dăruieşti doar ca să afli cine eşti de fapt. Acesta sunt, Alex Găvan", care mi s-a părut de o sublimă simplitate şi de o profunzime aparte.

Vârful Shisha Pangma, 8.027 metri. Tibet. Himalaya. 30 aprilie 2013.

Alex Găvan povesteşte cum a atins performanţa de a ajunge la 8.000 de metri şi cum, la coborâre, vremea s-a schimbat şi l-a transformat în prizonier al muntelui. Blocat în plin viscol, sub cerul liber. A fost un moment în care a crezut că nu va putea supravieţui nopţii la o asemenea altitudine, că nu va mai vedea niciodată următorul răsărit. În mod miraculos a apărut în dreapta sa Francezul, îmbrăcat într-un costum de puf de culoare roşie şi stând picior peste picior. Pentru Alex, această prezenţă era la fel de reală precum muntele care îl ţinea acum captiv. A ştiut atunci că trebuie să rămână în viaţă pentru a avea grijă de Francez. Trebuia să trăiască pentru ca Francezul să trăiască. "Third man factor" sau îngerul său păzitor, nu putem şti, dar cert este că acesta a apărut şi a fost acolo atunci când Alex avea cea mai mare nevoie.

Astfel, Alex Găvan dăruieşte publicului o mică parte din sufletul său prin acest performance. Pe de-o parte, amintirile îl răscolesc chiar atunci când citeşte textul. Parcă retrăieşte momentele, intră în transă şi se lasă purtat, din nou, în Tibet. Deşi este actor, experienţele şi sentimentele sale sunt convingătoare. El este sincer atât cu noi, spectatorii, cât şi cu el însuşi. De altfel, în afara materialului video ce înfăţişa o avalanşă pe un vârf de munte, totul a fost autentic. De la recuzită până la emoţii. A adus pioleţii şi lopăţica pe care le-a avut cu el în Himalaya. Fascinant este că nu le consideră simple obiecte, ci crede că în ele este înmagazinată energia care există la 8.000 de metri. Energia din locul unde erau doar el şi cerul. Orice gând din afară ar fi fost un atentat periculos la propria sa viaţă, aşa încât a decis să se convingă că în spatele său, muntele s-a închis ermetic. Poate acel moment a fost chiar momentul în care Alex Găvan a atins cerul cu mâna, iar cerul l-a atins pe el prin nemărginirea sa.

Cred că în momentul în care cineva este pus faţă în faţă cu un moment în care moartea nu mai este un concept filozofic, o metaforă, ci, mai degrabă, o realitate, un lucru concret, înţelege pe deplin viaţa şi prezentul pe care în mod normal, le priveşte ca pe un dat, nu ca pe un dar. Momentul în care descoperă în sine o forţă pe care nu ştia că o are.

Acest spectacol a onorat şi a sărbătorit viaţa, în cel mai emoţionant mod cu putinţă. În fond, orice performanţă din orice domeniu devine relevantă atunci când este scoasă din registrul personal şi împărtăşită cu cei ce vor să te audă. Suntem ceea ce dăruim, nu ceea ce cerem. Indiferent cui dăruim, fie că este vorba de cei din jurul nostru sau de Divinitate. Acest lucru nu poate fi explicat, ci doar simţit.

Aş vrea să închei povestea zilei de astăzi cu un citat ce ar putea lăsa loc de interpretare dar care, în opinia mea, rezonează la un anumit nivel cu experienţa lui Alex Găvan: "Bine nu se vede decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi". (Antoine de Saint-Exupéry)