Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Independent.drimz


Observator Cultural, septembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Între 10 şi 14 septembrie 2010, Merlin Szinház din Budapesta a găzduit cea de-a XVI-a ediţie a Festivalului de Teatru Alternativ - DASZSZ - din Ungaria. Iniţial desfăşurat la Debrecen, DASZSZ a fost mutat intempestiv în Capitală din cauza restricţiilor financiare provocate de schimbările politice maghiare. Imposibil în România într-o formă similară, DASZSZ, cu cele zece spectacole de teatru şi dans prezentate, arată în ce măsură infrastructura îşi pune amprenta asupra formelor emergente în artele spectacolului, pornind de la potenţialul variaţiilor în alcătuirea performativă, datorat diversităţii spaţiilor, şi încheind cu dezvoltarea publicului prin predictibilitatea locaţiilor.

E, înainte de toate, o chestiune de sistem şi infrastructură. Un exemplu practic în favoarea ideii că forma naşte fondul. Ungaria, în general, şi Budapesta, în special, oferă o alternativă la ideea de teatru oficial, materializată spaţial în săli de spectacole mai mult sau mai puţin "clasice" - cum sînt, în capitala maghiară, teatrele Mu, Trafó, Merlin sau Skéné. Nu ştiu în ce măsură existenţa acestor scene-gazdă poate justifica o cezură "ideologică" între ideea de teatru alternativ şi cea de teatru independent, termeni care coexistă în Ungaria ca şi în România, cu o preferinţă pentru primul, în ţara vecină, şi pentru cel din urmă, la noi. Fundamental, Mu, Trafó, Merlin sînt teatre-gazdă, eventual coproducători, şi, în ciuda faptului că au cafenele/ baruri în foaier, sînt spaţii exclusiv destinate spectacolului.

Spre deosebire de surorile (fraţii) lor din România, nu impun estetici minimaliste şi distribuţii restrînse (deşi Merlin, de pildă, are două săli, una tip studio, iar Skéné - o sală de clădire de universitate, "sediul" companiei lui Pinter Béla - este prin definiţie un loc foarte strîmt, adeseori realmente periculos pentru spectatori) şi sînt adaptabile unor geografii şi scenografii diverse, inclusiv de scenă italiană. Altfel spus, distanţa posibilă, chiar dacă nu obligatorie, între actori şi public eliberează teatrul de presiunea intimismului - care, pe termen lung, e limitativă şi ucigătoare artistic -, la fel cum destinaţia exclusiv performativă a spaţiilor trimite café-teatrul acolo unde îi e locul - în zona teatrului comercial şi de mare public (nu că aş vrea să neg rolul revoluţionar al unora dintre producţiile Teatrului LUNI de la Green Hours, însă acest fenomen însuşi ţine de perversiunea condiţiilor independente româneşti; inovaţia, experimentul artistic şi berea nu sînt o asociaţie necesară şi suficientă).

Dincolo de faptul că statutul companiilor independent-alternative e în Ungaria reglementat, de unde şi posibilitatea de a lucra în echipă, fără a "împrumuta" aleatoriu actori din teatrele de stat şi fără a depinde, astfel, de capriciile repertoriului lor, ca şi accesul la surse cît de cît (căci oricum depind de mersul economiei şi al politicii) constante de finanţare, existenţa instituţionalizată a sălilor alternative scoate teatrul neafiliat sistemic din zodia efemerului. Un spectacol normal (fără a fi in situ / site specific, deci, şi fără statut de intervenţie artistică) din teatrul independent românesc, aşa cum e 20/20 al Gianinei Cărbunariu de la Studio Yorick, a avut gloriosul număr de 27 de reprezentaţii, inclusiv participările la cele zece festivaluri. Lucru posibil exclusiv datorită faptului că Studio Yorick are o sală a lui - şi chiar şi aşa, cifra nu se compară cu cea a producţiilor de repertoriu din teatrele de stat din oraşe cultural vii.

Soluţia paleativă a creaţiilor in situ, de intervenţie etc., cu durată de viaţă din start prescrisă, nu are cum să ţină loc unui aflux constant şi pertinent de spectacole abordînd estetici diverse - aşa cum arată în ziua de azi, teatrul independent românesc e mult prea impredictibil în manifestări şi mult prea supus precarităţii şi efemerităţii ca să poată cu adevărat însemna ceva în peisajul complex al zilei.

Scriu aceste rînduri nu doar în contextul festivalului de la Budapesta, din al cărui juriu am făcut parte, ci şi în siajul Maratonului Teatrului Independent de la Bucureşti, desfăşurat în aceeaşi perioadă, într-o (nouă) sală de la Dalles, şi, oarecum, amintindu-mi de proiectele depuse la categoria "Teatru" la singura sesiune din 2010 a finanţărilor Fondului Cultural Naţional (AFCN). Criza teatrală românească, aşa perpetuă pînă la a mima normalitatea cum e ea, e una a spaţiilor definitive de joc, în egală măsură în care e o criză a legiferării domeniului, de la regimul companiilor la legea sponsorizării. Amănuntul că AFCN a avut de împărţit, la teatru, penibila sumă de mai puţin de 50.000 de euro, între concurenţi şi de stat, şi independenţi, e aproape nesemnificativ.

Ceea ce nu înseamnă că, dacă e să revenim în actualitatea teatrală, toamna nu va fi interesantă - însă va fi doar în măsura în care festivalurile şi premierele teatrelor de stat nu au aerul unor atacuri-surpriză pe front artistic.

Anotimpul festivalurilor

În România, săptămîna aceasta se deschide, propriu-zis, noua stagiune (în Bucureşti, începînd din 2009, semnul acestei deschideri e dat de Zilele Bucureştiului) şi perioada de vîrf a festivalurilor - recenta dinamică autumnală a acestora fiind reflexul regimului local de finanţare, conform căruia în a doua parte a anului se găsesc mai mulţi bani şi responsabili dispuşi să răspundă la aplicaţiile de proiect (conform aceluiaşi regim, sezonul festivalier se va încheia la jumătatea lui noiembrie).

Între 1 şi 10 octombrie 2010, la Bucureşti va avea loc a V-a ediţie a festivalului eXplore dance, singura întîlnire internaţională de dans contemporan din România. Imediat după încheierea lui, pe 11 octombrie 2010, la Cluj începe Temps d'Images, festival la rîndu-i internaţional, destinat producţiilor de teatru şi dans cu o componentă marcată de imagine video şi exploatînd performativ noile tehnologii ale vizualului. Organizator e Asociaţia ColectivA, iar principalul loc de desfăşurare va fi Fabrica de Pensule, deocamdată singurul spaţiu industrial reciclat cu sprijinul autorităţilor locale în centru artistic independent.

Între 1 şi 3 octombrie 2010, weekend în care Teatrul Naţional din Sibiu îşi va prezenta premierele noii stagiuni, la Gheorgheni se desfăşoară festivalul bienal dance.movement. theatre, unde sînt invitate, de la Budapesta, compania lui Urbán András şi cea a lui Pinter Béla (aceasta din urmă va avea, se pare, şi o reprezentanţie la Bucureşti, ceea ce poate constitui un eveniment major, avînd în vedere că e vorba despre unul dintre cei mai în vogă autori est-europeni ai momentului, iar spectacolele lui au o componentă socială pentru care nu există un echivalent românesc). "Copertele" Festivalului Naţional de Teatru (FNT) - care începe pe 31 octombrie 2010 - sînt Festivalul "Pledez pentru tine(ri)", de la Piatra Neamţ (19-30 octombrie 2010), dedicat producţiilor studenţeşti şi ale tinerilor artişti pînă în 35 de ani, şi, la jumătatea lui noiembrie 2010, Festivalul Eurothalia de la Timişoara, organizat de Teatrul German de Stat.

Pe 13 noiembrie 2010, Eurothalia va găzdui singura reprezentaţie în România cu Sold Out, spectacolul Gianinei Cărbunariu, de la Kammerspiele München, despre germanii emigraţi din România în anii '80 (nici la München, spectacolul nu se va mai juca, în urma modificării sălii studio pentru care a fost produs). Următoarea creaţie a aceleiaşi regizoare, Roşia Montană, de astă dată în colaborare cu Andreea Vălean şi Radu Apostol şi pentru care Gianina Cărbunariu a făcut în august 2010 o documentare în viitorul centru al exploatării aurifere, va avea premiera tot în noiembrie 2010, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Unde - la Magyar Állami Szinház - stagiunea debutează, acum, în septembrie 2010, cu o montare a piesei shakespeariene Măsură pentru măsură, în regia lui Matthias Langhoff, un nume clasicizat deja de ani buni al teatrului european, fost elev, în fragedă tinereţe, al lui Bertolt Brecht. Doi artişti europeni importanţi lucrează, în această stagiune, în România - lui Langhoff alăturîndu-i-se spaniolul de origine argentiană Rodrigo García, care-şi montează un text propriu la Teatrul Naţional din Timişoara (ambele spectacole sînt invitate în FNT). A se nota că prodigioasa activitate a acestor instituţii se datorează nu doar energiei directorilor lor, ci şi faptului că ele sînt finanţate "de la centru" (Ministerul Culturii), deci mai puţin expuse hazardului politico-administrativ care a tulburat în 2010 peisajul teatral românesc, iar în cazul teatrului din Cluj, şi faptului că face parte dintr-o amplă şi energică reţea, Uniunea Teatrelor din Europa (UTE).

Teatrul Odeon din Bucureşti îşi deschide o sală nouă, subOdeon, prima producţie fiind Blifat de Gabriel Pintilei (actor al Odeonului; acum cîţiva ani, piesa a fost una dintre cîştigătoarele concursului dramAcum şi a avut o lectură publică la Teatrul Foarte Mic), în regia lui Alexandru Mihail - cu premiera oficială pe 23 septembrie 2010. La aceeaşi sală va începe repetiţiile la textul ei, Graffiti.drimz, Alina Nelega, aceste două spectacole marcînd şi redeschiderea apetitului celui mai dinamic teatru bucureştean pentru piesa contemporană românească. Blifat şi Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva (în regia Marianei Cămărăşanu şi a Alexandrei Penciuc) sînt, în plus, rezultatul unui concurs de proiecte adresate tinerilor regizori, pe care Odeonul îl reia după o pauză de cîţiva ani, fiind singurul teatru din Capitală ce-şi produce o parte din repertoriu pe bază de competiţie.

Deocamdată, nu se ştie cum va arăta noua stagiune pentru teatrul independent.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer