Cu prima poveste a zilei aproape că am repetat istoria de ieri de la Another Year, doar că în latură opusă. Filmul lui Alexei Fedorchenko e de o preţiozitate care, nefiind un rezultat al unei îmbinări substanţiale a unei istorii remarcabile cu o practică estetică originală, sfîrşeşte prin a fi la fel de deranjantă cum a fost şi exprimarea schematică şi didactică a lui Mike Leigh. Silent Souls e un film despre tradiţii pierdute şi e un omagiu adus trupului feminin şi ideii de dragoste.
Miron are o fabrică de hîrtie unde lucra şi femeia pe care a iubit-o, Tania. Ea era mai tînără decît el cu vreo cincisprezece ani. S-au căsătorit şi au reuşit să ducă o viaţă tihnită, care i s-a potrivit lui Miron de minune. Filmul nu trecutul acesta îl înfăţişează. Ci faptele din prezent, cînd Tania tocmai a murit, iar Miron îl roagă pe prietenul său, Aist, să-l însoţească în călătoria în care îşi va lua rămas bun de la soţia sa. Într-o maşină de teren, cu trupul Taniei în spate, cei doi rememorează istorii personale prin care glorifică ideea de amor. Se îndreaptă spre locul în care Miron şi Tania au cunoscut dragostea, un loc de plajă pe malul Nevei. Acolo construiesc un rug şi ard trupul Taniei, păstrînd astfel o tradiţie seculară care vorbeşte despre relaţia omului cu veşnicia, o relaţie mediată de apă (oamenii nu erau îngropaţi în cimitire, ci erau puşi în apă, astfel că înecarea, de exemplu, era calea cea mai scurtă spre o altă viaţă). Apa este demiurgul în care trupul omenesc trebuie să se întoarcă pentru a primi alt corp, unul elastic, ce se va undui pentru totdeauna după mişcările apei. Miron nu poate suporta pierderea soţiei, demiurgul curgător simte încrîncenarea sa, astfel că, la întoarcere, pe un pod de peste acelaşi rîu, Miron pierde controlul maşinii şi se întoarce în apă, de data asta pentru a fi alături de soţia sa pentru totdeauna. Vocea lui Miron însoţeşte din off întregul parcurs, iar la final rămîne să spună că toate mor, numai dragostea e perenă. O treabă pe care o simţim cu toţii, numai că, uneori, pentru a fi crezuţi, trebuie să fim mai decenţi în exprimare. Să nu accelerăm pe pantele lamentării.
Ca experienţă cinematografică, Silent Souls mi-a amintit de Delta lui Mundruczo. Imagini inspirate uneori, o investigare a unor spaţii şi tradiţii pierdute, dar un film care caută cu toată forţa să impresioneze şi îşi doreşte atît de mult ca această căutare să fie considerată operă de artă încît pierde din vedere rostirea subtilă şi eleganţa mişcărilor pe care opera de artă le presupune.
Lucrurile s-au îndreptat la următoarea proiecţie, Chongqing Blues. Nu numai că filmul poate fi văzut fără să cauţi ceasul din zece în zece minute, dar am şi scăpat de aerul condiţionat din multiplex. La filmul lui Fedorchenko am îngheţat, erau puţine grade în sală, toată lumea înfofolită, cu mîinile în sîn. Partea dură în multiplex e că poţi nimeri chiar sub una dintre gurile prin care maşinile suflă aerul. Atunci s-a terminat, ieşi cu ochii umflaţi indiferent ce ai face. Am păţit-o eu. Bătea exact pe ochiul drept. Mi-am făcut mîna căuş la ochi, răzbătea aerul după o vreme. Mi-am pus gluga pe cap ca să fac o streaşină deasupra ochilor... la fel. Aşa că ba am închis ochiul, ba mă aplecam spre dreapta să mai bată briza şi pe celălalt ochi, să simtă şi el experienţa cinematografică britanică extremă. Biletele la proiecţiile cu public au loc trecut pe ele (şi, apropo de ce povesteam ieri, e destul de greu - acreditat fiind - să nu poţi vedea un film pe care doreşti să-l vezi; adică bilete se găsesc pentru invitaţii festivalului fără probleme - doar să fie cerute din timp la proiecţiile de seară) şi nu prea poţi să te muţi că pînă începe filmul sînt plasatori care veghează ca fiecare să stea la locul său, iar apoi îi deranjezi pe ceilalţi.
Revenind la pelicula lui Xiaoshuai, nu am simţit că filmul are vitalitatea şi siguranţa pe care le-am observat în filmul său de acum nouă ani, Beijing Bicycle. Dar, în ciuda temei răs-văzute, cu un tată care se întoarce după ani de absenţă pentru a înţelege ce a fost în viaţa fiului său, acum mort, filmul rămîne în picioare pentru că la final importantă nu e atît istoria fiului, cît un anumit tip de comportament uman - faptul că noi, de cele mai multe ori, ne grăbim să punem etichete celorlalţi şi faptelor celorlalţi fără a şti în ce constă povestea lor şi cum au ajuns să facă un lucru sau altul. Acest tip de comportament îl pune filmul în discuţie în primul rînd.
Lin este căpitanul unui vas din flota Chinei. A fost căsătorit, a avut un copil, pe Bo, şi şi-a abandonat familia în urmă cu cincisprezece ani. În prezent vine să-l caute pe Bo şi află că a murit. Filmul urmăreşte investigaţia tatălui, care vrea să afle cine a fost fiul său şi cum a ajuns să fie omorît într-un supermarket, unde rănise două persoane şi luase o a treia ostatic. La început, în urma articolului de presă care spune sec ce s-a petrecut în supermarket (prima informaţie despre Bo pe care o aflăm), poate părea firească reacţia poliţiei - de a-l împuşca pe tînăr. Treptat, însă, odată ce descoperim tot şirul de relaţii din viaţa lui Bo, realizăm că judecata trebuia să fie alta. Persoanele apropiate lui Bo îi relevă tatălui acestuia laturile personalităţii tînărului, suprapunînd detalii din unghiuri diferite - ceea ce a văzut iubita, ceea ce a văzut prietenul cel mai bun, ceea ce a văzut tînăra doctor pe care a luat-o ostatic timp de cinci ore (vreme în care s-au împrietenit). Toate detaliile duc spre acelaşi punct - durerea de a fi părăsit. Dacă Bo rezistă la pierderea tatălui, dacă rezistă atunci cînd prietenul îi înşeală aşteptările, nu mai rezistă atunci cînd îşi pierde iubita (cu toate că nici ea nu i-a fost cu adevărat fidelă). Disperat să nu rămînă singur, Bo încearcă să se facă auzit prin povestea din supermarket.
În acest parcurs Xiaoshuai nu reuşeşte să evite anumite clişee (prietenul cel mai bun are o relaţie cu iubita lui Bo, conflict între generaţii schematizat), însă dramatismul filmului nu se bazează pe aceste stereotipii de construcţie. Iar alte clişee sînt evitate cu eleganţă - Bo, deşi părăsit de tată, nu începe să bea sau să se drogheze, nu devine cool; personajele nu sînt unilaterale, nu acţionează fără motivaţii şi, la final, nimeni nu e de condamnat, toţi au dreptatea lor - iubita e conştientă că Bo va fi extrem de derutat dacă îl va părăsi, dar, totuşi, o face, fiindcă responsabilitatea de a fi atît de iubită îi pare mare; mama lui Bo nu acceptă nicio clipă să discute cu fostul ei soţ, nu vrea să audă nici scuze, nu vrea nici să îi dea vreo informaţie; ofiţerul care l-a împuşcat pe Bo e urmărit de fapta sa, de acea vine să-l întîlnească pe tatăl băiatului. Necontenit personajele îşi discută şi îşi aranjează atitudinea în funcţie de context, îşi varsă şi îşi stăpînesc nervii, autorul fiind destul de atent la realismul figurilor pe care le creează. De aceea, per total, ideea spre care trimite filmul - aceea de a stărui cîteva clipe înainte de a pune cuiva o anumită pecete - are o susţinere bună în film.
Orion vine din Iran şi e realizat de Zamani Esmati. O studentă - mai mult împinsă de amant, profesorul ei de astronomie de la facultate - acceptă să facă o operaţie prin care să îi fie reconstruită virginitatea. E ilegal, aşa că trebuie să se descurce la un prieten, cu ajutorul unui amic de-al amantului, medic. Tensiune în casa prietenului, o vecină o vede pe fată că intră în casă, amantul suspectează că femeia care i-a văzut intrînd acolo va chema poliţia. Hotărăsc să meargă pînă la capăt. Fata ezită. Vine poliţia.
Filmat în stil guerilla, Orion e un thriller veritabil, cu o logică sănătoasă şi cu personaje bine construite. Filmul pune în discuţie situaţia femeii în societatea iraniană, punctul culminant fiind dat de reacţia tatălui fetei în relaţie cu situaţia dată. Lucrul cu aparatul de filmat e în bun acord cu evenimentele care trebuie prezentate: alert, surprinde starea de spirit a celor de pe ecran, e şi discret dacă trebuie. Aşadar, nicio exagerare aici: aparatul vine în apropierea personajelor cînd e cazul (mai ales atunci cînd e vorba de surprinderea spaimei), rămîne la distanţă de personaje (cînd e vorba de situaţii delicate). Un film intens, fără dramatisme gratuite, fără compromisuri narative.
