octombrie 2010
Festivalul de film de animaţie anim'est 2010
Animaţiile scurte din competiţia oficială nu au oferit surprize, însă competiţia studenţească, în schimb, a venit cu câteva cel puţin interesante. Loom (Germania) este inedit din punct de vedere vizual (filmul este despre devorarea unui fluture într-o pânză de păianjen), chiar dacă meritele sale sunt exclusiv tehnice: imaginea face nişte acrobaţii în jurul insectei şi arahnoidei şi înăuntrul lor; nu am stat la sesiunea de Q&A de după, acolo aş fi întrebat cât de documentat este procesul de pe ecran. Aşa, nu îmi rămâne decât să presupun: pare foarte realist. E tot un film-experiment, dar are stil şi o anumită morbiditate de monster movie.


Mobile este fermecător şi mi-a adus aminte de scurt-metrajul Pixar Knick Knack - aici, avem câteva animăluţe de jucărie suspendate (probabil, într-o cameră de copii) la un capăt al unei bare, şi o văcuţă la capătul celălalt, în echilibru. Spectacolul se naşte când echilibrul e rupt, e un spectacol căruia îi lipseşte precizia Pixar, dar îi atinge o parte din fantezia inepuizabilă. Dar preferatul meu a fost The Boy Who Wanted to Be a Lion, despre un băieţel surd căruia îi rămâne întipărită în minte imaginea unui leu văzut la grădina zoologică. Alienarea sa de lume (inclusiv de părinţi) e sugerată tocmai prin tăcere - băieţelul are un aparat auditiv pe care îl opreşte atunci când nu mai vrea sa audă nimic. Într-un fel, pare inspirat de Birdy. Problema sa este că, în 9 minute, nu prea are timp să dezvolte drama (şi, prin urmare, finalul nu atinge coarda sensibilă atât de bine), dar atât cât reuşeşte este suficient ca să pot spune că a fost cel mai gândit şi mai simţit film din acest prim calup.


Din competiţia oficială, aş menţiona Mêmée, un scurt francez despre dragostea la 91 de ani: o bătrână de la un azil este "vrăjită" de un bătrân de vis-à-vis care cântă la trompetă. Filmul găseşte suficient material comic în viaţa sa (şi a celorlalţi) din azil, ca de exemplu în cadourile primite cu ocazia aniversării vârstei de mai sus. Merită văzut - mi s-a părut cel mai matur şi mai "aşezat" din cadrul părţii a doua. La capitolul "excentricităţi" (pentru cine este interesat), Amourette se achită de datorii - am să spun doar că este o lungă scenă de amor (intens stilizată) între două păpuşele de lemn.


Yulia este şi el cumva amuzant în fantezia sa, dar nu spectaculos.


Şi pentru că tot am adus aminte de "dragostea la senectute", neapărat ar trebui menţionat La traversée de l'Atlantique à la rame. Filmul este cam despre ceea ce sună, dar şi despre mai mult. Doi tineri căsătoriţi pornesc într-o călătorie trans-atlantică la bordul unei bărci şi nu se mai întorc pe uscat - la final rămân, amândoi, îmbătrâniţi, în largul oceanului, iar în barcă nu mai este găsit decât jurnalul ei. Iertat fie-mi entuziasmul, dar cred că acest scurt-metraj de 20 de minute spune una din cele mai sensibile poveşti de dragoste pe care le-am văzut vreodată: oceanul rareori a mai părut atât de sălbatic, iar sălbăticia aceasta nu pare a fi în ton decât cu certurile dintre cei doi. Mă gândesc câţi regizori au observat mai direct şi mai frust, să zicem, "atracţia patologică" dintre un bărbat şi o femeie. Iar în mijlocul acestei histoire d'amour fou, mai există şi o secvenţă suprarealistă de "dans cu moartea". Filmul acesta a lui Laguionie (căruia sâmbătă i-am văzut L'île de Black Mor) este o mică bijuterie.

***

La categoria lung-metraje, am început cu stângul cu Song of the Miraculous Hind, dar m-am dres apoi (tot la Scala) cu Metropia. Filmul suedez prezentat în secţiunea Mozaic este genul care împarte audienţa în două. El se axează pe eforturile unui bărbat (a cărui voce îi aparţine lui Vincent Gallo) de a se elibera de "vocile" pe care le aude în cap şi care par să îi dicteze acţiunile şi descoperă o conspiraţie la nivel continental, într-un viitor dezolant, la marginea post-apocalipticului. Se poate spune uşor că povestea sa (evident inspirată de romanul 1984 al lui George Orwell) s-a mai văzut, dar nu este chiar atât de uşor de expediat. În primul rând, pentru că filmul propune un interesant exerciţiu în stil. Animaţia este realizată prin înlănţuirea şi prelucrarea digitală a unor fotografii cu personaje şi decoruri din realitate. Efectul acesta de realitate smulsă şi cosmetizată, astfel încât să pară, desigur, cât mai sumbră şi întunecată, nu poate fi trecut uşor cu vederea: cere o anumită viziune şi o precizie a mijloacelor. Muzica insidioasă a lui Krister Linder îţi sună în cap destul timp după ce ieşi din sală. Filmul are şi elemente noir, ca de exemplu blonda misterioasă şi deceptivă (la modul cel mai propriu, regizorul Tarik Saleh chiar nu variază pe marginea acestui model). Cu alte cuvinte, aş zice că oricât de fantasmagorică ar părea povestea, elementele care o alcătuiesc (SF întunecat-futuristic, thriller-conspiraţie, film noir) sunt bine cântărite şi se îmbină eficient. Oricât de uşor de susţinut sunt criticile, există suficiente motive pentru a fi văzut.


Descarcă programul Anim'est 2010 aici.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus