Never Let Me Go are un subiect promiţător. În anii '50 medicina a luat un avînt considerabil, astfel că speranţa de viaţă a oamenilor a depăşit o sută de ani în scurt timp. Cu un cost însemnat, totuşi, avînd în vedere că în Marea Britanie a anilor '90, cînd povestea filmului e în desfăşurare, sînt crescute serii de oameni (clone) pentru a le fi recoltate organele. Filmul urmăreşte destinul a trei clone, Cathy, Ruth şi Tommy, de la vîrsta gimnaziului pînă în clipa în care ajung să fie eviscerate şi omorîte (atunci cînd trebuie să predea al treilea sau al patrulea organ - în funcţie de rezistenţa trupului donatorului - clonele sînt ucise de medici), un trecut rememorat de Cathy. Subiectul e promiţător, dar tratarea sa nu depăşeşte comunul oricărei drame de consum în care iubirea nu se împlineşte, în care eroii au suflet, sînt talentaţi, dar sînt condamnaţi la moarte (iar aici e pe bune condamnarea), treabă pe care nu pot decît să o plîngă, fiindcă soartei acesteia nu i se împotrivesc.
Odată ce am constatat care e subiectul filmului, mi-ar fi plăcut să văd un Blade Runner cu clone, ceva viu şi provocator. Nimic de acest gen, în schimb clişee grămadă - triunghi amoros, una din fete îl iubeşte pe băiat, dar cealaltă intră pe fir şi-l răpeşte, apoi are mustrări de conştiinţă ca a fost egoistă şi le-a luat celor doi iubirea şi vrea să se pocăiască; ceilalţi doi vor să guste iubirea amînată, dar se apropie sorocul, le vor fi luate organele. Nicio împotrivire din partea personajelor, nu se răscoală, nu dau semne că ar vrea cu adevărat ca destinul lor să fie altul. Singura afirmaţie din film care chestionează comportamentul societăţii în această afacere - fără implicaţii considerabile în naraţiunea de pe ecran - e că aceste clone sînt construite din date prelevate de la criminali sau prostituate, în genere de la persoane care duc o viaţă reprobabilă, astfel că rezultatele obţinute prin clonare sînt din start declasate din punct de vedere uman. Dar autorul (filmului, cel puţin) nu dă atenţie detaliilor care să explice cum e posibilă o astfel de poveste, în care să fie crescute clone pentru piese de schimb. Nu vezi cum arată sistemul politic în Marea Britanie din poveste, personajele din film nu interacţionează cu cineva din afara comunităţii lor (de clone), totul trebuie luat aşa cum e dat de la început, fără vreun semn de întrebare. În film joacă actriţa din An Education, Carrey Mulligan (Cathy), Keira Knightley (Ruth), Andrew Garfield (Tommy) şi Charlotte Rampling (educatoare la gimnaziul clonelor).
Pentru următorul film din programul de presă al zilei, Le Quatro Volte, am mers la BFI. Sala a doua din Institut (sălile poartă numele de New Film Theatre - NFT şi cifra unu, doi sau trei) seamănă cu sala Elvira Popescu din Bucureşti, cu scaune ceva mai comode si sunet mai bun. Ca mărime şi dispoziţie a scaunelor în sală, e la fel. Ce m-a tocat în sala BFI a fost aerul condiţionat. La proiecţia acestui documentar italian nu m-au lovit frisoanele, dar la proiecţia a doua de aici mi-am pus gluga în cap şi am stat cu mîinile în buzunare. Le Quatro Volte a fost realizat de Michelangelo Frammartino în zonele înalte ale regiunii Calabria din sudul Italiei (vîrful cizmei pe hartă). Povestea e legată de timp şi anotimpuri, într-un ciclu de viaţă în care e observată o turmă de capre şi îngrijitorii ei. E un film care priveşte cu umor spre obiceiurile locului şi spre personajele zonei, fie animale, fie oameni. Unele secvenţe sînt regizate (un cîine ia piedica de la roata unei maşini parcate în rampă, maşina porneşte la vale şi doboară exact poarta ţarcului caprelor - în stînga sau în dreapta porţii nu ar fi putut doborî gardul din cauza unui şanţ; caprele invadează o vila din apropiere, urcă pe mese, urcă la etaj în dormitorul familiei respective), ceea ce umbreşte o parte din reuşitele proiectului. Însă e o istorie care merită văzută. Frammartino reuşeşte să închege un concept despre timpurile şi anotimpurile vieţii, urmărind pe rînd viaţa şi moartea unui păstor, naşterea şi maturizarea unui ied şi transformările prin care trece lemnul în relaţie cu viaţa omului (lemnul e şi obiect de cult într-o sărbătoare locală, e şi stîlp pentru casă, e şi combustibil pentru încălzirea căminului). E o trecere subtilă de la viaţa omului la viaţa din jurul său, în latura animală şi vegetală, autorul fiind interesat în special de aceasta din urmă. Lucru vizibil şi în faptul că în film nu e nicio replică, nu vorbeşte nimeni. Trecerea prin viaţă, cu cele trei laturi ale sale (umană, animală, vegetală), încheagă şi viziunea autorului asupra cinematografiei - în cazul de faţă, liantul acestor trei parcele de viaţă e realizat de o explorare cinematografică.
Ultimul film al zilei a fost Let Me In, realizat de Matt Reeves (care în 2008 a făcut Cloverfield). E un film cu adolescenţi care merge pe dihotomii canonizate - părinţi cu probleme, elev slab de înger, chinuit de problemele părinţilor săi şi maltratat de colegii cool din clasă, colegi în trecutul cărora pot fi găsite abuzuri responsabile de comportamentul lor violent actual. Doar că odată pus pe ecran acest mediu arhicunoscut, autorul introduce o serie de elemente care să destabilizeze clişeele cu care operează. Elevul maltratat, Owen, se împrieteneşte cu vecina sa, o vampiriţă adolescentă ca înfăţişare, dar suficient de bătrînă şi de posesoare de puteri supranaturale încît să ştie ce înseamnă lumea şi să ştie cum pot fi puse la punct anumite suferinţe - cum sînt cele ale lui Owen. Între cei doi creşte şi o iubire blîndă, care facilitează apariţia în film a unor imagini inconoclaste - de exemplu: ofiţerul care investighează morţile din jurul fetei e hăcuit de vampiriţă, proces în timpul căruia bărbatul cere ajutorul lui Owen; acesta închide uşa de la baie, loc în care se petrecea orgia culinară; fata iese din baie, plină de sînge, îl îmbrăţişează din spate pe băiat, cu dragoste, apoi îl va săruta, lăsîndu-i pe buze nu urme de ruj, ci urme de sînge. Let Me In (titlul îşi găseşte explicaţia în nevoia fetei-vampir de a fi invitată în case străine; în absenţa invitaţiei, odată intrată în casă, fata îşi pierde vitalitatea şi începe să îmbătrînească accelerat) e un horror inteligent, probabil cel mai bun produs de acest gen venit dinspre Hollywood în ultimii ani.
Londra e cel mai cosmopolit oraş văzut de mine pînă acum. Probabil că faţă în faţă cu necesităţile zilei în afaceri, Londra trebuia să ia atitudine şi la nivelul arhitecturii urbane. Nu ştiu dacă (numai) asta e cauza ridicării masive de zgîrie-nori, însă oraşul cu siguranţă şi-a pierdut sobrietatea şi identitatea de secole. Trebuie să intri bine în inima cartierelor centrale pentru a vedea arhitectura veche a locului, la fel cum trebuie să cauţi cu atenţie bulevardele mari care îşi păstrează identitatea istorică. În plimbările mele prin Westminister şi în zona South Bank am fost surprins să văd cît de kitsch este capitala Angliei. Mai sus de Teatrul Naţional şi de BFI, către turnul OXO, pe malul Tamisei, copacii sînt plini de instalaţii de pom cu becuri albe si albastre; de la Palatul Parlamentului, în depărtare, se văd zgîrie-nori crescuţi unul peste celălalt, precum ciupercile; spre Tower Bridge, între palatele şi catedralele vechi ale oraşului, au crescut zgîrie-nori în formă de prismă sau în formă de ou. Lumea, în schimb, e extrem de politicoasă, o politeţe derutantă, întrucîtva, fiindcă avînd în vedere că londonezii îşi cer scuze pentru orice mişcare, ar putea fi mai degrabă un automatism, nu o simţire veritabilă. Cerul, în schimb, este superb!
