Artă, spectacolul Teatrului Bulandra, e tot ce are mai bun teatrul românesc în acest moment. Piesa Yasminei Reza confirmă fascinaţia regizorului Cristi Juncu pentru textele de o inteligenţă brici din dramaturgia contemporană.
Dracu' îşi bagă coada între doi prieteni, punându-le la încercare prietenia veche de 15 ani. Dracu' e un tablou alb, traversat invizibil, de la dreapta la stânga (poate fi şi invers) sau de sus în jos (depinde ce loc ocupi în sală sau în naraţiune) de nişte dungi la fel de albe. Artă! Aşa crede cumpărătorul, Serge (Şerban Pavlu), care a dat o căruţă de bani pe el (50.000 de euro,echivalentul unui car cu boi grigorescian mai accesibil). Prietenul lui cel mai bun, Marc (Vlad Zamfirescu) se apropie de tablou căutând fără succes ceva de care să-şi agaţe gustul, un fir, un stâlp de telegraf, ceva concret sau măcar o abstracţiune colorată. Orgoliul său este imediat înghiţit de marele hău alb, iar din depărtarea autosuficienţei, Marc nu se vede în stare să pronunţe decât un singur cuvânt: "căcat".
Mai departe, Marc şi Serge devin incapabili să-şi mai negocieze argumentele în dialog. Şi când se trezesc fără argumente, încep să se înjure / jignească. Iar după ce au epuizat şi paleta colorată de eufemisme îşi dau seama că le-a mai rămas ca metodă de persuasiune doar pumnul.
Yasmina Reza ţine tensiunea în frâu introducând în scenă un mediator, pe Yvan (Gigi Ifrim), care încearcă să le tempereze convulsiile; dar stângăcia lui diplomatică îi determină să acumuleze şi mai multă nervozitate.
Actori buni de tot
Regia lui Cristi Juncu este un joc de fineţe, deja exersat în formule asemănătoare, cu trei personaje de gen masculin, în spectacole precum American Buffalo, după David Mamet, de la Teatrul Act din Bucureşti (Vlad Zamfirescu şi Gigi Ifrim joacă şi aici împreună) sau Hoţii, după Conor McPherson, la Teatrul 74 din Târgu-Mureş. Juncu şi-a făcut un program din alegerea unor texte care favorizează actorii, oferindu-le un text cărnos din care să muşte şi hrănindu-le talentul pe parcursul întregului spectacol.
Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim şi Şerban Pavlu aduc experienţa propriei prietenii pe scenă şi asta se vede / se simte până şi din ultimul rând. Zamfirescu, aflat la cel mai bun rol al său de până acum, excelează în momentele de autocenzură scăpată de sub control, atunci când lasă clocotele frustrate din stomac să-i răbufnească într-o venă care i se umflă pe tâmplă. Şerban Pavlu, degajat şi imperial în zona gusturilor sale imuabile, în care se simte foarte bine, îi dă o replică la fel de profesionistă lui Vlad Zamfirescu. Iar Gigi Ifrim este un maratonist al geniului parodic atent dozat (cât să-i ajungă toată viaţa), volubil prin cuvinte, ocheade şi suspine existenţiale.
Spectacolul va conta serios la nominalizările Galei Premiilor UNITER din 2011. Regie, cel mai bun spectacol, rol principal (sunt trei roluri principale, egale ca dimensiune aici, misiunea selecţionerilor va fi grea).
Piesa Yasminei Reza a fost tradusă în peste 30 de limbi, fiind distinsă cu premiile Molière, Tony şi Laurence Olivier. Poate părea banal şi clişeizat, iar această întrebare ar putea amuza orice artist care s-ar vedea pus faţă în faţă cu ea, dar autoarea schiţează tocmai această interogaţie în textul ei: "Ce este arta?" În plus, care sunt graniţele în care poate acţiona fără efecte de bumerang tirania gustului personal? Şi de unde începe imperiul libertăţii argumentelor? Piesa poate funcţiona şi ca o săgeată neotrăvită, care ţinteşte instituţia criticului, un turn de fildeş pervertit la anumite etaje de subiectivismul atroce şi lipsa de tact.