Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de Film de la Londra, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Schnabel, Popescu, Negoescu - Festivalul de Film de la Londra, 2010 (07)


octombrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Singurul lucru remarcabil pe care îl face ultimul film al lui Julian Schnabel, Miral, e că vorbeşte despre conflictul israeliano-palestinian din perspectiva celor din urmă. Dincolo de asta, însă, e un film care nu angajează emoţional spectatorul decît în clipele în care traversează anumite episoade istorice - cum e Războiul de Şase Zile din 1967 - în imagini de arhivă, ceea ce este mult prea puţin pentru un film de două ore. Şi, mai mult, e un film în a cărui desfăşurare nu realizezi întotdeauna ce direcţie are povestea şi de ce a vrut Schnabel să realizeze acest film. Fiindcă e în regulă să aducă un omagiu celeilalte părţi - artistul american este evreu de origine, iar mama sa a fost conducătorul aripii feminine a mişcării zioniste din SUA în 1948, cînd ONU a hotărît că Marea Britanie trebuie să-şi retragă forţele din zonă, urmînd a fi înfiinţat statul Israel şi un stat arab în spaţiul situat la est de Mediterana - dar şi mai importat, apoi, e ce spui în acest omagiu. Iar Schnabel e deseori confuz în povestea sa, e artificial şi preţios. Şi faptul că toţi actorii vorbesc în engleză, chiar dacă localnicii nu o pronunţă prea bine, spune ceva despre intenţiile lui Schnabel - de a face un film universal, accesibil unui public larg fără bătăi de cap (adică fără să audă replici într-o limbă străină).

Filmul urmăreşte în episoade, episoade care poartă numele unor femei, istoria relaţiilor dintre israelieni şi palestinieni din 1948 pînă în 1993, cînd a fost semnat Tratatul de la Oslo care prevedea înfiinţarea statului palestinian, un tratat încă nerespectat. Primul episod o introduce pe Hind Husseini, membră a unei familii bogate, care a înfiinţat un orfelinat-şcoală pentru copiii palestinieni în anii '50, o instituţie în care au crescut şi au învăţat două mii de copiii în fiecare an. Al doilea capitol prezintă istoria Nadiei, care e racolată în puşcărie de Mişcarea pentru eliberarea Palestinei şi ajunge să comită un atentat. Al treilea capitol reia povestea lui Hind Husseini, doar că de data asta ea e în plan secund, în prim plan e Miral, o fată care creşte de la şapte ani în orfelinat şi care ajunge să simbolizeze crezul autorului în posibilitatea de a avea pace în zonă: educaţia. În rezumatul acesta filmul pare legat, dar în realităţile de pe ecran e mult mai dizlocat şi neunitar, ca şi cum autorul, nesigur pe rostirea sa, caută necontenit ceva de ce să se lege ca să cimenteze istoria de pe ecran. Căutările astea evidenţiază natura artistului Schnabel. Efecte vizuale, filmări prin obiective care deformează imaginea, survolări ale naturii locale, aceste artificii estetice nu spun nimic în afară că îşi evidenţiază esenţa - că sînt artificii estetice şi că autorul alege să apeleze la ele. Nu fundamentează nimic în proiect, nu îmbogăţesc povestea şi nu reliefează vreo latură anume a poveştii.

Replicile sînt jalnice de multe ori, jocul actorilor e destul de artificial, iar felul în care sună engleza dă seama despre forţarea proiectului în ideea de a viza un public larg, în defavoarea autenticităţii. Adică una e să vezi o şedinţă a palestinienilor în care aceştia declamă în arabă, alta e să îi vezi cum se chinuie să vorbească în engleză încît să fie crezuţi. Tendinţa comercială şi simplistă a lui Schnabel e vizibilă şi în felul în care alege actorii: personajele principale feminine ale poveştii, Hind, Nadia şi Miral, sînt jucate de actriţe foarte frumoase, să atragă spectatorul de partea lor ceva mai uşor.

Portretul luptătorului la tinereţe a fost o surpriză pentru mine. Nu am reuşit să-l văd la TIFF, aşa că am intrat ieri în sală plin de curiozitate. Am văzut şi o versiune scurtată, de aproximativ o sută patruzeci de minute, şi cred că filmul ar fi bine să rămînă aşa. Nu ştiu ce conţinea varianta de trei ore proiectată la TIFF, dar mi-e teamă că doar lungeşte povestea fără să fie neapărat nevoie. Pentru mine, Portretul... este primul film românesc din secolul XXI care tratează corect, în spirit comercial, drama. E un film pe care l-aş recomanda oricui. Are tensiune, are dramatism, are violenţă, multă violenţă prezentată adecvat, e un thriller care nu excelează, dar care în niciun caz nu înghite de pomană banii daţi pe bilet.

Am găsit laturi deranjante în poveste: faptul că personajele n-au contur, că nu vedem un portret veritabil nici măcar în ce-l priveşte pe Ion Gavrilă Ogoranu (ori titlul filmului asta promite). E o urmărire continuă, a luptătorilor de către stat, prezentată sub formă de jurnal. Ori lupta tinerilor în munţi era extrem de absurdă, nu aveau un ţel precis, ideea de libertate era discutabilă atîta timp cît viaţa lor însemna o continuă ascundere de autorităţi, ori pentru nişte tineri intelectuali, idealişti, problemele acestea trebuie să fi fost însemnate, dacă nu de-a dreptul chinuitoare. Tocmai absurdul situaţiei nu prea e vizibil pe ecran. Însă, cum ziceam, nu consider că e un mare neajuns, pînă la urmă latura poliţienească a filmului e construită bine şi filmul are un potenţial comercial ridicat. Cadrele din munţi sînt frumoase şi îţi creează dorinţa de a sări în ecran, aşa că poate Portretul... funcţiona şi ca reclamă turistică, mai bine decît multe campanii publicitare din ultima vreme. Altă latură care m-a deranjat e portretizarea capilor Securităţii. Toţi sînt agramaţi, iar cel mai prezent dintre ei foloseşte necontenit cuvinte cu dublu sens (sculă, organ), cuvinte care trivializează discursul filmului. Polarizarea bine-rău e prea subliniată prin fiecare aspect posibil. Dacă nu pica în capcana asta a discursului ieftin (care, chipurile, ar avea un potenţial comercial mai ridicat la noi - că traducerea în engleză oricum pierde sensurile), filmul era mai serios şi prin asta mai bun. De asemenea, găselniţa cu tinerii care se filmează e puţin credibilă în context, iar autorul o foloseşte exagerat. Dar în acelaşi spirit comercial, merge, vedem latura jucăuşă a tinerilor, iar acolo putem simţi o umbră de libertate autentică (chiar dacă una introdusă de autor, ca efect dramatic). Mai sînt şi erori simpatice pe ecran, personajele vorbesc despre jeep-uri în anii '50, la sfîrşit de august se plimbă prin lanuri de grîu, dar astea se pierd în ansamblu.

Am fugit apoi (din Leicester Square la BFI), pentru a prinde sesiunea de scurtmetraje în care putea fi vizionat şi Derby al lui Paul Negoescu. Am luat metroul şi am ieşit în spatele Institutului, în staţia Waterloo. Drumul scurt spre BFI era blocat de premiera britanică a lui Red, care a fost ţinută în Royal Festival Hall. Ditamai covorul roşu, reflectoare, ploaie (asta nu era programată), televiziune şi oameni buluc pe gardurile din jurul covorului roşu. Hellen Miren şi Bruce Willis, de înţeles agitaţia.

Derby e mai mult o glumiţă cinematografică. Un tată devine paranoic atunci cînd fiica sa, adolescentă, vine (a n-a oară, totuşi!) acasă cu prietenul ei - coleg de şcoală de aceeaşi vîrstă - şi, nefiind gata masa, merg în camera ei. Tatăl suspectează că ar face treburi de oameni mari şi, la masă, are o serie de contre cu prietenul fiicei sale. Replica lui Paul Negoescu dinaintea începerii vizionării a fost inspirată. Filmele din acest calup au fost strînse sub tema We're Kids from Suburbia şi, înainte de a porni vizionarea scurtmetrajelor, fiecare autor s-a prezentat şi a spus ceva despre film. Paul Negoescu a zis că vine din România, despre care cei mai mulţi cred că e o suburbie a Europei. Ca impact, filmul nu e atît de puternic precum replica de mai sus a regizorului.



 Toate articolele despre Festivalul de Film de la Londra, 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Danny Boyle, în închidere - Festivalul de film de la Londra, 2010 (16), Lucian Maier
 Sofia Coppola (continuare), Jerzy Skolimowski - Festivalul de film de la Londra, 2010 (15), Lucian Maier
 Sofia Coppola - Festivalul de film de la Londra, 2010 (14), Lucian Maier
 Svankmajer, Loznitsa - Festivalul de film de la Londra, 2010 (13), Lucian Maier
 Loach, Puiu, Godard - Festivalul de Film de la Londra, 2010 (12), Lucian Maier
 Toate articolele despre Festivalul de Film de la Londra, 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer