Iulia Blaga: Vă amintiţi care a fost primul film românesc pe care l-aţi văzut?
Thierry Fremaux: Cred că a fost Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Ciulei, pentru că în 2007 - când am arătat în secţiunea Cannes Classique copia sa restaurată şi l-am revăzut -, mi-am adus aminte că-l mai văzusem o dată. Apoi au venit filmele lui Lucian Pintilie.
I.B.: Pe atunci vă gândeaţi că peste 30-40 de ani putea apărea o generaţie foarte bună de cineaşti?
T.F.: Nu, nu poţi prevedea, dar ştiu că noul val românesc, la fel cu noul val coreean, se nutreşte din bogăţia tradiţiei cinematografice româneşti (respectiv coreene). Nu există niciun motiv pentru care România, mai mult decât Cehoslovacia, Ungaria sau Polonia să fie atât de activă şi atât de extraordinară, dar lucrurile stau chiar aşa. În România există personalităţi extraordinare ca Mungiu, Puiu, Porumboiu...
I.B.: Dar Ungaria şi Polonia au o tradiţie cinematografică mai puternică.
T.F.: Da, numai că şi cinematografia română are o tradiţie. Eu am sentimentul unei anume unităţi...
I.B.: O poveste comună tuturor ţărilor din Est?
T.F.: Nu ştiu. De pildă, de 10 ani de când lucrez pentru Festivalul de la Cannes, eu am mers pe ideea descoperirilor. Iar descoperirile au fost Mexicul, Coreea de Sud, zona Israel-Palestina-Liban şi România. România a fost poate o descoperire mai importantă decât celelalte pentru că e şi o cinematografie în dificultate. Pentru mine filmele româneşti au reprezentat o şansă.
I.B.: Câte filme dintr-o anumită ţară trebuie să vedeţi ca să vă daţi seama că acolo se întâmplă ceva semnificativ în materie de cinema?
T.F.: Problema nu se pune în termeni de număr de filme, ci în timp. În cazul României, în 2005 venea la Cannes Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, iar în 2010 în Selecţia Oficială au fost filme realizate de Puiu, Andrei Ujică şi Radu Muntean. La Berlin a mers în 2010 Eu când vreau să fluier, fluier. Mereu se petrece câte ceva. Deci timpul e cel care construieşte forţa cinemaului românesc. Acest reviriment ar putea ţine un an, doi după care să spunem: "fuse şi se duse".
I.B.: Pentru că cineaştii încep să se repete.
T.F.: Da, şi pentru că există uneori şi coincidenţe - o generaţie bună, o receptare bună şamd. Dar eu cred că în cazul României va dura mai mult pentru că vorbim despre cineaşti tineri. Aştept ca prin ei, în 10 ani, cinematografia română să continue să crească.
"Ne place şi ce e românesc, şi ce e universal în filmele româneşti"
I.B.: De ce filmele româneşti plac atât de mult în lume?
T.F.: Dacă luăm, de pildă, cazul lui 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, el a fost foarte iubit în Franţa. Sigur că există teme româneşti ca presiunea administrativă etc. etc, dar există de asemenea o manieră anume de a face cinema, nouă şi proaspătă. Mungiu filmează în Cinemascop, camera de filmat pe umăr dă un stil vizual magnific şamd. Cred că Mungiu poate face oriunde filme, însă ce face aici nu seamănă cu restul filmelor care se fac în Europa. În concluzie, ceea ce ne place nouă e şi ceea ce e foarte românesc, şi ceea ce e foarte universal în aceste filme.
I.B.: De ce Poliţist, adjectiv n-a fost inclus anul trecut în Competiţia Oficială?
T.F.: Vedem 1500 de filme anual, din care trebuie să luăm 20 în Competiţia Oficială şi 20 în secţiunea Un Certain Regard. Iar Competiţia Oficială e adesea periculoasă. Prima oră din Poliţist, adjectiv era lentă, ceea ce m-a făcut să consider că filmul era prea fragil pentru Competiţia Oficială, unde e nevoie de filme puternice. De aceea am fost de părere că în Un Certain Regard filmul lui Porumboiu ar fi fost mai protejat.
I.B.: Mulţi jurnalişti au spus pe urmă că a fost unul dintre cele mai bune filme din festival.
T.F.: Dar dacă ar fi fost în competiţie, poate că unii ar fi spus: "De ce e în competiţie?" Nu putem niciodată reface istoria. Moartea domnului Lăzărescu, în schimb, ar fi putut fi în competiţie.
I.B.: Dar de ce nu a fost?
T.F.: Pentru că la acea dată l-am considerat foarte îndrăzneţ. Probabil. Dar nu e nicio problemă. Sunt sigur că în curând Cristi Puiu va veni în Competiţia Oficială.
I.B.: Aveţi filme preferate printre aceste filme româneşti?
T.F.: Oficial, eu nu pot spune: prefer cutare sau cutare film. Dar pot spune că am mare încredere în această generaţie pentru că sunt nerăbdător să-i văd viitoarele filme. Vreau să spun prin asta că nu pot ghici cum vor arăta următoarele pelicule ale lui Puiu, Mungiu sau Porumboiu. N-am de unde şti,- iar asta e o calitate a acestor cineaşti. Şi ştiu că muncesc, scriu, că sunt foarte independenţi şi că vor să rămână ei înşişi, deşi sunt atenţi la ce se întâmplă în cinemaul mondial.
"Cinemaul românesc ar trebui să beneficieze de o politică publică de susţinere"
I.B.: În România grosul spectatorilor nu prea gustă filmele româneşti, şi cu cât ele iau mai multe premii cu atât acest lucru e, poate, un dezavantaj acasă.
T.F.: Pentru că aceste filme sunt prea intelectuale?... Şi Manoel de Oliveira e celebru în toată lumea, şi cu toate astea filmele sale nu sunt foarte celebre în Portugalia. Cannes-ul nu e festivalul cinematografului comercial. Totuşi, Des hommes et des dieux, de Xavier Beauvois, care a fost prezentat pe 19 octombrie 2010 în cadrul Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, a vândut 2,5 milioane de bilete în Franţa. Deşi e un film de autor, toţi francezii se duc să-l vadă.
I.B.: Dar are o temă care îi interesează - cazul real al asasinării unor călugări francezi în Algeria, în 1996.
T.F.: Poate, dar cu toate acestea filmul e unul de autor. Despre filmul lui Apichatpong Weerasethakul (n.red. - Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi) s-a spus că nu e cinema thailandez ci film de autor, dar mulţumită Cannes-ului el are mult succes. E nevoie ca oamenii să înţeleagă că aici e ca la Formula 1: există prototipuri, maşinile de Formula 1, şi există maşini pentru toată lumea. Cannesul rămâne un spaţiu al descoperirilor, numai că e nevoie de 20 de ani ca să putem spune: "aici au avut dreptate, aici nu".
I.B.: Aveţi vreun sfat pentru cineaştii români?
T.F.: Cred că trebuie să rămână ei înşişi. Bergman şi Fellini au făcut filme numai în Suedia şi Italia. Cred că şi cineaştii români trebuie să rămână aici şi să continue să lucreze subiecte contemporane sau din trecut, dar mai cred şi că cinemaul românesc ar trebui să beneficieze de o politică publică de susţinere, aşa cum există în Franţa. În Franţa există un sistem de săli de cinema unde filmele cineaştilor francezi pot fi văzute. Eu, ca persoană care arată filme, mai cred şi că educarea publicului e de asemenea foarte importantă.
I.B.: Cum se face ea?
T.F.: În Franţa se face în şcoli.
I.B.: De 20 de ani. În România, de-abia din 2009.
T.F.: La règle du jeu de Jean Renoir e temă de bacalaureat. Acest lucru înseamnă că cei care ne conduc recunosc că cinematograful e la fel de important ca literatura sau pictura, sau ca matematica şi ştiinţele naturii. Dar această decizie trebuie luată întâi de politicieni. În România de azi există fotbalul care dă valori, dar mai există şi cinemaul. Este şi Pintilie aici, ceea e formidabil, dar această generaţie de tineri mai are de stat încă 20 de ani în care poate da ceva lumii. Eu nu pot spune "trebuie făcută asta şi asta", dar această nouă generaţie trebuie ajutată printr-o politică generală. Festivalul de la Cannes şi lumea întreagă aşteaptă noile filme româneşti.
I.B.: Credeţi că ediţia 2011 a Festivalului de la Cannes va fi mai bună decât cea din 2010? Majoritatea jurnaliştilor a fost de părere că în 2010 nu s-au făcut multe filme bune.
T.F.: Nu sunt de acord. Anul 2010 a fost unul bun, deşi a fost an de criză. În 2011 va fi şi mai bine.
I.B.: Aveţi deja nişte titluri pe listă?
T.F.: Da, ştiu totul, dar pe hârtie. În perspectivă, din octombrie 2010 până în mai 2011, lăsând la o parte descoperirile, ştiu exact ce se întâmplă. Văd tot. Asta îmi e meseria, să vorbesc cu toţi şi să ştiu cine lucrează, cine filmează, cine e în montaj, cine va fi gata, cine nu va fi gata.
Descarcă programul filmelor din Les Films de Cannes à Bucarest 2010 aici.