Jia Zhangke, Fliegauf, de Orbe, Kamya - Festivalul de Film de la Londra, 2010 (08)

Ieri (miercuri, 20 octombrie 2010) mi-am propus să văd patru filme, pentru acest festival e maximum de activitate cinematografică posibilă între orele unu şi zece, aşadar program încărcat. Am început cu ultimul film semnat de Jia Zhangke, Hai shang chuan qi / I Wish I Knew. Nu m-am omorît după Sanxia haoren / Still Life, care a fost proiectat la TIFF apoi a rulat şi pe ecrane la noi, însă filmul de ieri e preferatul meu din festival pînă acum.

Hai shang chuan qi e o odă închinată oraşului Shanghai şi celor care au legătură cu el. Vreme de o sută patruzeci de minute, diverse persoane care au trăit în oraşul-port din China povestesc în faţa camerei de filmat istorii personale care încadrează evenimente şi elemente definitorii pentru viaţa metropolei chineze. Filmul e interesat de oraş şi de oamenii săi din mai multe perspective, care apar explicit pe ecran - oameni care s-au născut în Shanghai, oameni care au venit în Shanghai la maturitate, oameni care au plecat din Shanghai şi oameni care au lucrat într-o anumită perioadă în Shanghai. Istorii emoţionante, istorii comice, poveşti de succes într-un film în care persoane de toate vîrstele şi din toate laturile sociale acoperă timpul oraşului şi ritmul vieţii din anii '20 pînă în anii 2000. Un domn vorbeşte despre viaţa de cartier, cu copii care se credeau nişte Bruce Lee avant la lettre şi îşi marcau teritoriul ca nişte bravi cîini. Un alt domn vorbeşte de familia sa, o familie implicată în conducerea ţării în anii '20-'30, şi povesteşte cum tatăl său a fost asasinat iar el, fiul povestitor, se afla în aceeaşi maşină. O doamnă istoriseşte cum tatăl său, activist în mişcarea comunistă în anii '40, a fost condamnat la moarte şi executat cu cîteva luni înainte ca Revoluţia lui Mao să izbîndească. Un domn povesteşte cum s-a îmbogăţit din comerţ. Un tînăr scriitor spune cum a renunţat la şcoală şi a devenit scriitor profesionist. Hou Hsiao Hsien vorbeşte despre filmul său, Hai shang hua / Flowers of Shanghai. Rebecca Pan, care joacă în A Fei zheng chuan / Days of Being Wild al lui Wong Kar-wai discută situaţia familiilor bogate din China şi povesteşte cum tatăl şi mama sa s-au despărţit din cauza pasiunilor amoroase multiple şi cum ea a crescut în Hong Kong. Un alt domn vorbeşte despre însărcinarea pe care a avut-o în urmă cu aproape patruzeci de ani, de a-l supraveghea pe Michelangelo Antonioni cînd filma în Shanghai.

Dincolo de ineditul şi curiozităţile fiecărei poveşti e vizibil respectul şi dragostea pe care le arată Jia Zhangke faţă de persoanele pe care le aduce în proiect. Camera de filmat alintă fiecare gest al lor, stă la distanţă dacă persoanele o cer, se mişcă încet în jurul lor, încît, necontenit, filmul nu e numai o suită de povestioare, ci e şi un veritabil studiu al feţei umane şi al atitudinii umane. Între istorioare e cîte un interludiu în care aparatul de filmat investighează Shanghai-ul, descoperă frînturi din poveştile auzite, anticipează alte poveşti sau explorează istoria oraşului. Muzica filmului, semnată de Giong Lim, e de excepţie, compoziţie originală în spiritul muzicii contemporane.

Pe Benedek Fliegauf îl ştim de la TIFF. În 2009 a fost prezent cu Tejút / Calea lactee, acum vreo cinci ani a fost cu Dealer. Womb, ultimul său film, a rulat în premieră la Locarno, iar ieri a avut loc prima proiecţie la Londra. V-aţi îndrăgostit vreodată atît de puternic încît să simţiţi dorinţa de a coborî în timp pentru a fi martori la creşterea iubitului sau iubitei voastre? Să-i vedeţi mişcările de copil sau copilă, joaca, ochii şi zîmbetul în acele vremuri. Dacă vi s-a întîmplat o să înţelegeţi rapid ce vrea filmul acesta, dacă nu vi s-a întîmplat, acesta e pariul filmului, să vă facă să credeţi că există aşa iubire şi că o asemenea dorinţă nu trebuie să sperie.

Womb e un love-story sci-fi vorbit în engleză, o coproducţie maghiaro-germano-franceză cu Eva Green (care a jucat şi în Casino Royale sau în The Golden Compass) şi cu Matt Smith în rolurile principale. Prima jumătate de oră e un discurs despre îndrăgostire cum rareori am văzut pe ecran. Actorii aleşi, felul în care gesticulează, despărţirea şi reapropierea lor în poveste, situaţiile în care se află, prin toate acestea Fliegauf reuşeşte să convingă spectatorul că acolo e vorba de iubire capitală şi că odată pierdută, pentru a recăpăta măcar o umbră a acelei iubiri, niciun sacrificiu nu e de prisos. În acest context filmul însuşi devine o călătorie în iubire, una care are drept corespondent temporal eternitatea. Ştiu că sună aiuritor. Mă trezeam zîmbind în timpul filmului gîndindu-mă ce curaj a avut Fliegauf să pornească un asemenea excurs asupra pasiunii într-o lume în care dragostea pentru suflet a fost înlocuită de consumul corporal. În acest context, al eternităţii, Fliegauf nu mai lucrează cu personaje, lucrează cu arhetipuri. Thomas şi Rebecca devin Iubitul şi Iubita. Dragostea lor are un spaţiu edenic: loc retras, plajă, mare. Iar în acest spaţiu arhetipal Fliegauf jonglează bine cu năzuinţele şi aşteptările spectatorilor. Cînd Rebecca îl pierde pe Thomas, sala întreagă e înmărmurită. Şi au trecut numai treizeci de minute. Ce va face autorul mai departe?

Mai departe va dezvălui natura science-fiction a poveştii. Clonare, Thomas va fi născut din nou. Va creşte, se va îndrăgosti, va avea iarăşi viaţă. Cu probleme de parcurs, desigur, clonele sînt respinse de comunităţile mici, retrograde. Rebecca are şansa de care vorbeam la început. Îl vede pe iubitul ei crescînd. Dar tocmai aici e problema. În realitate, dacă noi ne adresăm astfel de întrebări şi ne jucăm cu răspunsurile, o facem tocmai fiindcă ştim că nu e posibil să ne întoarcem să ne vedem iubitul sau iubita crescînd. Imaginaţia noastră e liberă să creeze orice imagini într-o fantezie de acest gen. Cînd le vezi deja pe ecran, gata create, imaginile respective sînt uşor de chestionat şi, cum e cazul şi aici, cînd pică în sentimentalism şi ajung chiar la faze care pot fi considerate obraznice, devin forţate şi uşor respingătoare. Totuşi, necontenit simţi dragostea cu care Fliegauf îmbrăţişează această poveste. E atent la detalii, pune ancore acţiunilor de pe ecran, contextualizează întîmplările, încît să aibă motive să ajungă în poveste unde ajunge. De aceea m-aş bucura să fie adus filmul la TIFF şi, poate, chiar pe ecrane. E o poveste care merită încercată pe propria piele date fiind întrebările care se află dincoace de proiect. Chiar dacă eu nu am mai rezonat de la un timp cu cele de pe ecran.

Aita / Father e un film semnat de José Maria de Orbe. Un film preţios şi în construcţie şi în ce afirmă. O combinaţie de documentar cu film de ficţiune şi instalaţii din arta contemporană, în care autorul vrea să recupereze figura paternă şi ideea de Casă, văzută ca o combinaţie a unor elemente personale: spaţiu de locuit, familie, misterios loc al copilăriei. Au fost clipe în care filmul te scoate din amorţeală - partea cu instalaţii, cînd pereţii sau uşile casei natale a autorului, o casă părăsită astăzi, devin ecrane pe care sînt proiectate imagini din alte timpuri, care vorbesc despre un cinema care are vîrsta casei şi e scorojit precum pereţii casei. Însă tot ce înseamnă intervenţie fictivă în acest spaţiu - hoţii sparg casa căutînd averi, de exemplu - intervenţii prezentate tot în stil documentar (ca şi cum ar fi înregistrate de o cameră ascunsă în pereţii casei) - destabilizează proiectul şi nasc o serie de întrebări cu privire la conceptul istorisirii care nu sînt în favoarea lui (cam aceleaşi pe care le adresam şi Podului de flori al lui Thomas Ciulei).

Ultimul film l-am ales după exotismul spaţiului în care a fost realizat: Uganda. Despre Uganda, cinematografic, ştim ceea ce ne arată Idi Amin Dada în Autoportretul pe care i-l prilejuieşte Barbet Schroeder şi mai ştim anumite lucruri din The Last King of Scotland. Însă o plimbare pe străzile Kampalei, în cartierele locului, sau în nordul Ugandei, în satele măcelărite de război, nu cred că am putut vedea pînă acum. Aşa că am intrat la Imani, un film regizat de Caroline Kamya. Realizat cu decenţă, chiar dacă telenovelistic în mare măsură, Imani prezintă trei istorii: a unei fete care lucrează în casa unei familii înstărite şi a surorii ei care are probleme cu soţul, a unui copil care se întoarce acasă după ce a fost prins în conflictele din nordul Ugandei, unde a fost obligat să comită tot felul de atrocităţi (pe care nu le vedem pe ecran) şi a unui tînăr care alege să schimbe societatea prin dans, în loc să devină un delincvent (precum prietenii săi din copilărie). Dacă ar fi venit dintr-o cinematografie cu istorie, filmul nu ar fi însemnat mai nimic. Aşa, însă, Imani trebuie privit cu indulgenţă.