Partizani - Portretul luptătorului la tinereţe

În Portretul luptătorului la tinereţe, filmul său despre lupta de rezistenţă anticomunistă dusă, din Munţii Făgăraşului, de gruparea lui Ion Gavrilă-Ogoranu, între 1948 şi 1957, regizorul şi scenaristul debutant Constantin Popescu foloseşte incompetent o tehnică narativă similară celei folosite sclipitor de Steven Soderbergh în filmul său de patru ore (distribuit la noi, în 2009, în două părţi) despre Che Guevara. Tehnica respectivă e un echivalent al răsfoirii la întîmplare (deşi cronologice) a unui jurnal de front. Sărind de la o dată calendaristică la alta (datele apar scrise pe ecran, însoţite şi de nişte coordonate geografice de tip "la atîţia kilometri de satul cutare"), filmul ne prezintă o serie de episoade din activitatea de zece ani a grupării Gavrilă. Multe dintre aceste episoade constau în înfruntări (schimburi de focuri) cu trupele Securităţii şi, nu o dată, înfruntarea e deja în toi atunci cînd spectatorul e introdus în ea. În pofida reperelor geografice care i se dau, spectatorul rămîne adesea în ceaţă în ceea ce priveşte destinaţia spre care mergeau partizanii în momentul întîlnirii cu securiştii şi în privinţa planurilor pe care voiau să le pună în aplicare odată ajunşi acolo. Efectul de ceaţă e intenţionat, astfel încît umblatul de colo-colo şi schimburile de focuri să ajungă să definească rutina vieţii de partizan. Aceştia erau doi dintre termenii care o defineau şi în Che, numai că acolo nu erau singurii termeni; acolo, lucrurile nu se repetau pur şi simplu (încă un pic de umblat, încă un pic de pac-pac), ci cu variaţiuni care introduceau mereu noi idei despre Guevara (ce-i drept, nu despre viaţa lui interioară, dar, în orice caz, despre calităţile lui de lider) şi despre situaţia grupului său într-un moment sau altul. În ce stare erau bocancii lor? Cum stăteau cu muniţia? Dar cu moralul? Fluctuaţiile astea sînt cele care dau viaţă unui jurnal de front. Or, aici, de-a lungul anilor pe care îi acoperă acţiunea, partizanii lui Ogoranu arată mereu la fel: spălaţi, bine hrăniţi, proaspeţi la faţă de parcă ieri ar fi absolvit Facultatea de Teatru, proaspăt aprovizionaţi cu muniţii; ba părul lui Ogoranu (Constantin Diţă) pare uneori şi proaspăt dat cu gel - cu ăla de unde se aprovizionează? Calităţile lui de lider nu ies în evidenţă şi nici el, nici camarazii săi nu dau semne că ar nutri convingeri suficient de puternice încît să hălăduiască atîţia ani prin munţi, cu o asemenea desfăşurare de forţe pe urmele lor, în timp ce familiile lor îndură torturi şi persecuţii.

În primul rînd, asta e din cauză că Popescu nu se pricepe să dramatizeze - să creeze acţiuni şi dialoguri care să pună precis în lumină anumite laturi ale celor ce participă la ele, permiţîndu-le actorilor să se diferenţieze unii de alţii şi totodată să se sudeze ca grup. Dar e şi din cauză că Popescu s-a temut să intre prea adînc în subiectul convingerilor politice ale partizanilor, şi asta pentru simplul motiv că în unele cazuri era vorba despre convingeri legionare. Popescu a încercat să-i descrie, pur şi simplu, ca pe nişte luptători: luptători şi atît. Dar şi asta cere tot talent de a dramatiza - mai, exact, de a construi o dramaturgie constînd din personaje care vorbesc puţin, în schimb fac multe lucruri practice; or, Popescu nu e destul de interesat (sau nu într-un mod destul de riguros) de lucrurile practice - o mare lipsă la cineva care spune o poveste de supravieţuire, în care fiecare lucru de felul ăsta (unde mă adăpostesc în seara asta?, cum fac focul? etc.) poate fi fascinant.

În plus, după cum observă şi Costi Rogozanu, Popescu n-are eleganţa de a încerca să privească şi tabăra adversă ca şi cînd ar fi formată tot din luptători-şi-atît. Nici vorbă. Comuniştii sînt ironizaţi, grosolan şi repetitiv, prin intermediul unor montaje paralele în care şefii lor vorbesc, din birouri, despre folosirea inteligenţei, a vorbei dulci etc., în timp ce pe teren se lucrează cu şuturi în burtă. Răzvan Vasilescu are două secvenţe interminabile în care, în postura unui securist, înjură un preot şi dă foc unei femei. În asemenea momente, filmul devine atît de sărac cu duhul încît, ca să-i dau ceva de lucru minţii mele, am început să-mi imaginez că mă uit la un film de dinainte de 1989, în care Vasilescu lucrează pentru Siguranţa interbelică, iar cei vînaţi de el sînt comunişti ilegalişti. Făcînd abstracţie de preot, era exact acelaşi film: tabla de şah s-a întors, dar mediocritatea a rămas. În timp ce în tabăra comunistă se întîmplă lucrurile astea, eroul nostru vizitează o fată de care-i place. Sînt singuri şi afară plouă, dar el se mulţumeşte s-o sărute şi apoi pleacă grăbit în ploaie, unde, judecînd după ceea ce vedem în continuare, îl aşteaptă ani şi ani de castitate. Dacă tot e Luptătorul, atunci de ce nu se poate comporta ca un luptător, primind dragostea femeii ca pe o odihnă binemeritată? De ce trebuie să fie şi Cavalerul Rătăcitor, obligatoriu cast? La nivelul ăsta de sentimentalism - fie infantil, fie necinstit - nu se poate face un film serios pe un asemenea subiect.