decembrie 2010
Portretul luptătorului la tinereţe
In primul plan-secvenţă al filmului Portretul luptătorului la tinereţe, debutul în lung-metraj al lui Constantin Popescu, unul din partizanii conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu contemplează, pe un câmp, o gărgăriţă şi face câteva observaţii de tip "ştiaţi că" (... gărgăriţei i se spune, ştiinţific, de fapt...) despre aceasta. Dialogul dintre el şi camarazii săi de arme e genul de "moment de sensibilitate" fabricat între patru pereţi şi o tastatură - cu alte cuvinte, un scurt schimb de replici care ar trebui să sune realist-jucăuş, dar sună mai degrabă a gogoşele umflate cu pompa. E diferenţa dintre a fi în câmpul respectiv cu oamenii de acolo şi a-l privi din avion şi a încerca să-ţi imaginezi despre ce ar vorbi ei. Un pic mai târziu, îi vedem şi pe comunişti.

Foarte rar ni se întâmplă să vedem, pe marele ecran, comunişti care să nu arate şi să se comporte ca nişte lighioane dezgustătoare, care vorbesc, cu spume la gură, despre faptul că toată lumea trebuie să îmbrăţişeze doctrina marxist-leninistă şi că "viermii" anti-comunişti trebuie striviţi cu bocancul. Portretul luptătorului la tinereţe nu ne onorează nici el cu o diferenţiere sensibilă în acest sens. Primul comunist (dacă nu punem la socoteală nişte bestii ce se dădeau drept partizani mai înainte) sclipeşte de creativitate dramatică: stă în spatele unui birou, cu barba nerasă de câteva zile şi vorbeşte (cu spume la gură) despre cum trebuie strivită (cu bocancul) mişcarea partizanilor. Problema aici nu este că doar discursul în sine (repetat de n ori pe parcursul filmului, în mai multe variante, de mai multe personaje) e dezgustător, ci şi viziunea regizorală a lui Constantin Popescu (regizor şi scenarist), convins că absolut toţi comuniştii arătau şi se purtau ca atare, fără să le acorde nicio urmă de îndoială referitor la convingerile lor politice, care puteau fi mai mult sau mai puţin impuse sau forţate din afară. Trucurile prin care ridiculizează Constantin discursurile lor înflăcărate sunt pe teritoriul dintre primitiv, facil şi simplu prost gust: sunt bâlbâiţi, fac greşeli gramaticale, sunt fanatici, violenţi. Toţi, nişte brute. Scene în care un torţionar jucat de Răzvan Vasilescu dă foc unei femei sau în care urlă către un preot schingiuit "Unde e Dumnezeul tău acuma, mă?!" sunt îngrijorător de sterile. (Apropo, ca o cale de a provoca dispreţul spectatorului, replica în cauză e extrem de originală - a fost folosită şi în filme cu vampiri gen 40 Days of Night.) Mai rău de atât, foloseşte în rolul comuniştilor actori de comedie precum Mihai Constantin (vezi Liceenii) - să fie o simplă eroare de casting, actorie slabă din partea lui Constantin sau o mişcare deliberată de a reteza din start orice vlagă a personajului? La felul cum arată filmul, tot ce pot face  este să mă abţin de la vot.

Ceea ce surprinde la Portretul luptătorului la tinereţe este faptul că filmul e pe deplin competent la capitolul tehnic (şi aici mă refer la imagine, montaj, coloană sonoră), dovadă că bugetul (raportat undeva aproape de un milion de euro) nu s-a împrăştiat degeaba. Astfel, puştile nu scot sunete de pocnitori şi împuşcaţii nu cad pe vine, ca nu cumva să se julească de pământ, ca în filmele de război ale lui Sergiu Nicolaescu. Vestea proastă este că, şi aici, competenţa operatorilor este folosită cu aceeaşi lipsă de creativitate. "Acţiunea" (nu puţini au fost cei ce au lăudat filmul lui Popescu pentru că "are acţiune" - ruşinică autorilor) se reduce la fugă printre copaci şi la împuşcături, care de multe ori vin pe neaşteptate, făcându-te să tresari. O dată, de două ori, de patruzeci şi opt de ori. Mergem prin pădure sau pe câmp alături de personaje şi deodată "poc!" şi cineva cade secerat de gloanţe - aceasta este culmea ingeniozităţii mizanscenei pe care o are de oferit acest film. Nu există nicio scenă de acţiune mai complexă din punct de vedere logistic, care să nască şi să întreţină măcar o brumă de suspans. Ca să fiu cinstit, există şi puţin fler regizoral care respiră în mijlocul acestei banale desfăşurări de forţă (tehnică), ca de exemplu atunci când, în timpul unei dimineţi, camera se concentează, calmă, pe o capră de lemne şi o pânză de păianjen - dar nu vă impacientaţi, asemenea sclipiri se numără pe degetele de la o mână.

Mulţi, de asemenea, laudă îndrăzneala lui Constantin de a aduce pe ecran o perioadă necunoscută despre lupta anti-comunistă dinainte de Ceauşescu. Din păcate, lipsa de har a dramaturgiei este nimicitoare şi aici deoarece, în afară de faptul că bifează această perioadă pe sistem "am fost acolo / v-am arătat asta", Popescu nu pare să aibă nimic anume de spus despre partizanii conduşi de Ogoranu (sau despre Ogoranu, de altfel) în afară de faptul că sunt nişte eroi (pentru că au luptat împortiva comunismului) şi ar trebui să ne închinăm în faţa pozei lor (pentru că au făcut-o cu gecile jerpelite şi bocancii rupţi). Nu vreau să par în niciun fel cinic faţă de lupta lor, dar pur şi simplu Popescu nu oferă nimic mai mult de rumegat. Pentru el, toţi erau idealişti, cinstiţi, inteligenţi, educaţi (vorbesc despre gărgăriţe), iar comuniştii care îi vânau erau nişte animale scârboase şi detestabile. O minte mai curioasă poate ar fi vrut să ştie de ce luptă iarna în munţi, îndurând frigul şi foamea (ceva, orice, nu neapărat adevărul, care poate ar fi fost incomod), ce pagube au provocat comuniştilor (în afară de faptul că, după cum reiese din material, au împuşcat câţiva), în ce fel era diferit Profesorul de Leu sau de Moş, sau ce îl făcea pe Moş un lider atât de însufleţitor - ce făcea, le mai zicea din când în când că da, şi lui îi e frică ? Şi atât ?! Excelent, Constantin Popescu mi-a adus la cunoştinţă despre lupta lui Ogoranu şi a oamenilor săi împortiva comuniştilor. Restul e tăcere.
 
*** Sesizări şi reclamaţii: [email protected]


Regia: Constantin Popescu Cu: Constantin Diţă, Alin Mihalache, Cătălin Babiuc, Vasile Calofir, Bogdan Dumitrache, Alexandru Potocean, Mihai Constantin

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus