Portretul luptătorului... l-a acaparat pe amicul meu prin "valoarea istorică, emoţională", iar nu prin calităţile sale "estetice, cinematice". Înţeleg, cred, foarte bine, "revoluţia" din gândirea lui Lucian. În urmă cu vreo 20 de ani şi eu descopeream - prin câteva cărţi şi câteva filme - nuclee de rezistenţă anticomunistă şi demnitate ce aveau să mă urmărească până în ziua de azi. De la noi şi din lumea mare: Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii), Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), iar mai recent (acum vreo doi ani) am ajuns şi la Alexander Soljeniţîn (Arhipeleagul Gulag). Şi încă alţii. Nu pot uita nici întâlnirile - cruciale - de pe marele ecran (o, tempora!) cu răscolitoarea Căinţă de Tenghiz Abuladze (şi cu al său final: "Ce drum e acela care nu duce la biserică?"), cu Ciocârliile pe sârmă de Jiři Menzel, cu Omul de marmură şi Omul de fier de Andrej Wajda, cu Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Piţa, cu Meandre şi 100 de lei de Mircea Săucan (acestea din urmă descoperindu-le pe micul ecran şi redescoperindu-le apoi la cinematecile bucureştene).
Lucian a ajuns astfel să se documenteze serios despre subiectul cu pricina: rezistenţa românească anticomunistă din munţi. A participat chiar la o conferinţă pe această temă ("Zilele Rezistenţei Naţionale Anticomuniste") susţinută la Mănăstirea Sâmbăta. A descoperit, spune el, o altfel de Românie, altfel de români. O observaţie: ţara aceasta pe care cu atâta bucurie a descoperit-o (slavă Domnului!) credea "în Dumnezeu şi în neam", dar în (sau prin) Biserică, ascultând de rânduielile ei. Îmi amintesc, involuntar, de una din apariţiile TV ale hâtrului Ernest Maftei, supranumit Bădia, care nu era străin de experienţa legionară. Povestea actorul (cu vreo 15 ani în urmă) că mulţi tineri au fost încântaţi de poveştile (auzite de la el şi de la alţii) cu legionari. Actorul a observat că tinerii de azi erau sensibili la "faptele de arme", "de vitejie" ale bravilor care au înfruntat "puterea populară" instaurată abuziv în 1944 în România. Că erau atraşi de anecdotica mişcării de rezistenţă, însă nu mergeau de loc la biserică. "Mai mergeţi pe la biserică, fraţilor!" a fost, atunci, îndemnul cunoscutului personaj, către junii seduşi de întâmplările minunate ale "fiilor munţilor" care s-au opus terorii. Aceştia din urmă au supravieţuit mai ales prin modul de viaţă liturgic descoperit şi - adesea în cele mai inumane condiţii - aplicat de ei. "Am făcut din celulă chilie" afirmă unul din supravieţuitori, în documentarul Demascarea lui Nicolae Mărgineanu, pe care şi Lucian l-a vizionat recent, în cadrul sus-pomenitei conferinţe. "Suferinţa ne-a fost dascăl" - spune altul. Dintr-o dată lucrurile încep să se lămurească. Experienţa le-a fost pecetluită de cel mai mare duşman al vremurilor moderne (în care confortul, comoditatea, interesele materiale sunt aşezate la loc de cinste): suferinţa, tortura, brutalitatea extremă. Şi adaugă, spunând că fără aceste "sfinte provocări", trăirea lor creştină ar fi fost infinit mai slabă. La urma urmei are dreptate. Acolo, în închisorile regimului totalitar din anii '45-'64, se putea învăţa - în ore mereu suplimentare de "curs practic" - lecţia iubirii de duşmani, care e piatra de încercare a oricărui se încumetă să-şi poarte crucea şi să-I urmeze Lui. Teologul Dumitru Stăniloaie spunea că în doar închisoare a izbutit să împlinească, neîncetat, cuvântul Apostolului: "Rugaţi-vă neîncetat!" Poate că - deşi, aşa cum remarcă Lucian, nu reiese prea bine din film - Biserica şi ale sale restauratoare ritmuri liturgice sunt forţa care va fi dat un ideal şi personajelor cuprinse în filmul lui Popescu jr. Care - ne spune Ion Gavrilă Ogoranu, autorul cărţii din care s-a inspirat filmul - "nu sunt personaje, dragă cititorule, sunt oameni vii, care au trăit cu adevărat, care au jertfit mult şi care nu mai au pe lumea asta decât cele câteva rânduri scrise în volumul de faţă...". Poate că în numele acelui ideal ("îndumnezeirea prin har"), izvorât din Biserică, au trăit în izolare şi cetele de rezistenţă anticomunistă din munţi.
Câteva întrebări se impun, în loc de concluzii. Cât suntem de pregătiţi să înţelegem jertfa lor, noi cei crescuţi în hibernarea călduţă de după 1965 şi / sau în zăpăcitoarea "tranziţie" spre "pluralism", "democraţie" şi o societate "tolerantă", de după 1990? Nikolai Berdiaiev parcă spunea că e nevoie de un nou Ev Mediu. Oare de ce anume are nevoie lumea de azi ca să se trezească, aşa cum se va fi trezit (oare?) în urma ravagiilor pricinuite de cele două războaie mondiale? Oricum, nu e de dorit a se invoca dezastre şi calamităţi (naturale sau provocate de oameni) în numele "deşteptării omenirii". Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru şi acolo se cade - mereu atenţi la tot şi la toate - s-o căutăm. Lipsa împrejurărilor "prielnice" sau a "călăuzelor vrednice" care să ne conducă spre Împărăţia Lui (care nu e din lumea aceasta) nu sunt decât scuze invocate spre a ne acuza, noi pe noi, de păcatul cumplit al indiferenţei.