Filmul Portretul luptătorului la tinereţe, regizat de Constantin Popescu, este primul din istoria cinema-ului autohton, care recuperează evenimente extrem de controversate şi de neclare din istoria rezistenţei luptătorilor din munţi. Acest film vine după o lungă, nefericită şi inutilă serie de filme istorice care au mistificat faptele istorice autohtone şi contextul socio-politic mondial şi au agresat conştiinţa naţională, mai tot timpul ameţită de succesiunea ameţitoare de dominaţii. Portretul luptătorului la tinereţe este un film care recuperează istoria unor destine tulburătoare în vremurile crude şi smintite ale comunismului feroce. Portretul luptătorului la tinereţe, primul din trilogia Aproape linişte, este o cronică, în fapt, a evenimentelor din Munţii Făgăraşului, unde tineri partizani, conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, luptau cu speranţa că România va fi eliberată în scurt timp de nenorocirea comunistă şi că oamenii îşi vor recupera puţinul luat abuziv de colectivă. Portretul luptătorului la tinereţe recuperează atent evenimentele de la sfîrşitul anilor '40 şi din anii '50, perioada de cumplită hăituire a tinerilor, unii dintre ei, studenţi în primii ani, alţii, simpli ţărani, cei mai mulţi dintre ei ajungînd să fie prinşi, omorîţi sau torturaţi în închisorile comuniste din cauza trădării, această groaznică boală naţională.
Cu toate că Ion Gavrilă Ogoranu era sceptic în privinţa bunei receptări a unui astfel de film înainte ca ultimul comunist român să fi pierit, Portretul... este o piesă culturală absolut necesară în condiţiile în care subiectul este încă amînat sau recuperat doar de către oamenii interesaţi deja de subiect. Acest film împreună cu următoarele două proiecte ale regizorului Constantin Popescu, despre Ecaterina Rizea şi fraţii Arnăuţoiu, pot constitui un început pentru informarea celor foarte tineri, care ştiu, cel mai probabil, doar de ilegaliştii comunişti din filmele lui Sergiu Nicolaescu.
Portretul luptătorului la tinereţe este o producţie amplă nu numai datorită numărului impresionant de actori şi figuranţi, ci şi prin structura sa filmică, asemenea unei cronici a evenimentelor, concept ce presupune o succesiune de întîmplări din realitatea imediată, din cotidianul crunt al unei fugi permanente, în contrast cu şedinţele ideologice şi hărţuirea familiilor şi apropiaţilor celor din munţi. În contextul trilogiei, genul cronicii care notează şi informează momentele-cheie, poate că este alegerea cea mai bună, mai ales în condiţiile în care, să spunem, este piesa care creează atmosfera şi aşază personajele în context, urmînd ca celelalte două filme să nu se risipească în generalităţi şi să se oprească minuţios la chestionarea suferinţei şi a trădării. Dezavantajul major al acestui tip de poveste este dinamica echilibrată a opţiunilor şi drămuirea echitabilă a punctelor de vedere. De pildă, în montajul celor două perspective, în prima parte a filmului, alternează alert şi chibzuit scenele din munţi cu cele de la şedinţele securiştilor, pentru ca, încet, încet, montajul să dubleze frivol şi suficient vorbele activiştilor cu imagini de tortură, iar în partea a doua, filmul rămîne mai atent pe grupul de partizani, uitînd parcă de motorul acestei fugi continue. Faptul că centrul de interes se mută pe aceşti tineri nu este, teoretic, deloc compromiţător pentru film, ba, mai mult, ar fi concentrat atenţia acolo unde se afla esenţa istoriei relatate. Ce dăunează, însă, acestei opţiuni este omiterea oricăror implicaţii, remarci, comentarii, replici care au legătură cu situaţia politică. Abandonarea politicului reduce personajele la un portret colectiv monocolor şi infantil, pe alocuri. Filmul, cel puţin în ultima parte, în care se diluează antagonismul partizani/securişti, rămîne doar un exerciţiu de supravieţuire în munţi, fără obstacolele ideologice, extrem de necesare într-o astfel de recuperare a unor evenimente din istoria recentă.
Odată rămaşi în munţi, aceşti tineri speră în ajutorul străin pentru stîrpirea regimului comunist. Teribili, încrezători şi puternici, aceşti foarte tineri luptători realizează, în scurt timp, că lunile pentru care se pregătiseră sufleteşte se transformă în ani, numărul celor care li se alătură este din ce în ce mai mic, numărul celor prinşi, arestaţi, torturaţi de către Securitate este din ce în ce mai mare, iar trădarea este piesa de rezistenţă a comunismului. Această fractură cumplită între lupta cu credinţă, speranţa în victoria libertăţii şi disperare şi deznădejde este prea puţin vizibilă în construcţia personajelor. Această maturizare forţată şi alegerea unui drum fără întoarcere se întrevăd doar graţie unor actori extrem de atenţi şi de talentaţi, care fie că au un rol de scurtă durată - cum este Alexandru Potocean, care îl interpretează pe Toma Pirău "Porâmbu", cu fiecare muşchi şi fiecare rid spunînd ceva despre personaj -, fie că se desfăşoară pe toată durata filmului, cum sînt, de pildă, Constantin Diţă (Ion Gavrilă Ogoranu), care se lasă condus de personaj cu generozitate şi smerenie, Bogdan Dumitrache (Laurian Haşiu), vigilent şi fără să şovăie nici o clipă, sau Cătălin Babliuc (Ion Chiujdea), ludic şi cu un ton parcă profetic.
Deşi Constantin Popescu este foarte atent cu memoria persoanelor reale şi îşi conduce toate personajele pînă în ultimele clipe, personajul colectiv nu ajunge în suflete spectatorilor. Popescu îşi iubeşte atît de mult personajele şi este atît de fericit că figurile actorilor pe care i-a ales sînt din poveste, încît tolerează lacune în construcţia personajelor şi nu stăruie mai mult asupra caracterului sau asupra îndoielilor lor. Aceste lacune sînt compensate, nu foarte inspirat, cu replici prea tuşate (chiar dacă reale, cum este cea de la cabană rostită de Ogoranu) sau cu scenele alb-negru care nu umanizează mai mult personajele şi nici nu aduc un plus de informaţie. Însă montajul alb-negru este dibaci folosit în scena de la Securitate în care este prezentată banda de "elemente declasate".
Filmul ar fi trebuit să fie mai mult decît un jurnal de supravieţuire. Sigur că, spre sfîrşitul perioadei de hăituială, foarte bine pusă la punct de Securitate, toată lupta lor se transformă într-o continuă luptă de supravieţuire, motorul ideologic (şi nu mă refer aici doar la Mişcarea Legionară) şi substanţa umană sînt prea puţin chestionate. Dacă filmul este structurat, cel puţin în prima parte, pe antagonismul partizani/securişti, fuga permanentă şi supravieţuirea dificilă ale partizanilor ar fi trebuit secondate ideologic, aşa cum, de altfel, pentru comunişti se întîmplă, în lungile şi extrem de bine închegatele şedinţe conduse de Bodnarenko (Mihai Constantin, cu o interpretare echilibrată, însă cu cîteva accente cabotine, generate mai degrabă de replică). Pentru spectatorii care nu au nici o idee despre aceste grupări de rezistenţă, încrîncenarea şi motivele pentru care tinerii se află în luptă nu se întrevăd clar, aceştia părînd, de multe ori, nişte idealişti imaturi şi trişti.