Filmul lui Constantin Popescu jr. (în care, cum e şi firesc, pulsează - stilistic vorbind - sensibilităţi şi ritmuri de la începutul mileniului III) este altceva şi decât serialul cu "bandiţi", "legionari" etc. (de la începutul anilor '70), al cărui protagonist e comisarul Roman (Capcana et co.). Este altceva şi decât Dreptate în lanţuri (1984) - balada lui Dan Piţa ce radiografia, alegoric, "jocul secund" şi plin de nuanţe din existenţa unui mit: justiţiarul ce se retrage în munţi, un personaj sortit să intre în legendă. Filmul lui Piţa îl evoca pe eternul haiduc "frate cu codrul verde", fiind străbătut de ideea de dreptate, care smulge lanţurile de ieri, de azi, dintotdeauna. După 1990, Undeva în est (de Nicolae Mărgineanu) surprindea, în altă lumină, un episod tragic din timpul luptei de rezistenţă anticomunistă din munţi. Portretul... însă are calea sa. Nici aproape de alegorie, nici tributar întru totul naraţiunii clasice.
M-am întrebat, după ce - à bout de souffle - am văzut Portretul luptătorului la tinereţe, de unde ar trebui "apucat" acest film. Prima grilă de lectură este, pentru mulţi, compararea ad litteram cu scrierea din care s-a inspirat (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, de Ion Gavrilă Ogoranu). Este cea mai mare capcană. Nu cred că realizatorii şi-au propus un film istoric. Dar poate că însăşi conceptul de "film istoric" (altoit mereu şi peste tot, fie cu clişee de film comercial, fie cu lozinci şi teze ale ideologiei din epoca în care a fost realizat) se cuvine analizat, redefinit. Rămâne de discutat atunci felul în care Portretul... este povestit cinematografic. Se justifică sau nu, în film (nu în literatura din care s-a inspirat), legătura de credinţă a celor portretizaţi, idealul în numele căruia au ales haiducia în munţi? Este evocată pregnant sau e doar palid ilustrată proliferarea ideologiei "omului nou", a cărui minte - prin mijloace teroriste - trebuia musai dezbisericită?
Mai presus de toate însă, Portretul luptătorului la tinereţe este cronica dramatică a unui "joc cu moartea" deplin asumat de nişte minţi încă nepervertite de utopia egalitaristă. Şi poate că crucea sa, cheia sa de boltă, e chiar curajul în faţa morţii iminente, aşa cum îl definea Monahul Nicolae Steinhardt (în Jurnalul fericirii): "Toate-s bune şi frumoase până la adicătelea; atunci se dau cărţile pe faţă, atunci, cum grăieşte Pavel, nu se mai vede prin oglindă, în ghicitură; ci faţă către faţă; şi atunci rămâne numai acesta: curajul în faţa morţii. Restul oameni buni şi fraţi bărbaţi, restul reprezintă cum spun contestatarii: nu cuvinte, ci vorbe; nu vorbe, ci palavre; nu palavre, ci lozinci."