Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Versus


Revista HBO, august 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Există o formulă în cinema aproape infailibilă: opune două personalităţi puternice, dă-le câte ceva interesant de spus, lasă-le să producă scântei şi poţi avea motorul care trage după el un film întreg. Se aplică oricărui gen.

Cine se aşteaptă ca Terminator: Salvation să fie o poveste directă, nesofisticată, despre apocalipsă, va fi puţin deconcertat: acest al patrulea capitol al seriei e un action postmodern traversat de mistere bogate şi de subcurente neliniştitoare, în buna tradiţie a moştenirii James Cameron. Şi, totuşi, oricât de complexe ar fi paradoxurile temporale, în miezul peliculei şade relaţia sinuoasă şi intrigantă dintre două personaje - John Connor (interpretat pentru prima şi, probabil, nu pentru ultima dată de Christian Bale) şi Marcus Wright, un (anti) erou criptic care ne forţează să ne punem întrebări mai profunde decât ne-am fi aşteptat de la franciză.

Într-un 2018 post-apocaliptic, John Connor încearcă să-şi ducă la împlinire destinul de lider al rezistenţei oamenilor contra corporaţiei Skynet şi a armatei de terminatori. Dar credinţa sa este alterată de apariţia lui Wright (Sam Worthington din Avatar), un străin a cărui ultimă amintire e aceea că se află în prag de a fi executat. Connor trebuie să se decidă dacă Marcus a fost trimis din viitor sau salvat din trecut. Inamici sau aliaţi? Spectacolul acestor dubii infiltrate în minţile a doi dintre cei mai expresivi şi mai fizici actori ai momentului nu poate fi decât captivant.

Există câteva hopuri în remake-ul lui Tony Scott după The Taking of Pelham 123, însă exuberanţa năucitoare a acestui thriller ce se ţine, practic, în doar două personaje, te face să treci cu vederea peste denivelări. Savoarea peliculei o constituie duelul dintre nişte indivizi sub presiune, care încearcă să facă faţă unor chestiuni ce implică ostatici, responsabilitate şi bani. O grămadă de bani. Ei sunt Garbel (Denzel Washington), un dispecer de metrou acuzat că a luat mită, şi Ryder (John Travolta), cel care ţine ostatici 19 oameni într-un vagon de metrou pe care l-a separat ingenios de tren şi l-a tras într-un tunel dezafectat. Cei doi comunică prin walkie-talkie; conversaţia începe cu o cerere de 10 milioane pe care răpitorul vrea să-i obţină într-o oră şi degenerează în momente de confesiune stranie, punctată de focuri de armă. Washington e din nou perfect în pielea unui om obişnuit prins într-o situaţie imposibilă.

Travolta, însă, n-a fost de mult atât de bun în postură de villain: nebunia sa euforică, amuzant-ameninţătoare şi schimbările sale de umoare sunt de-a dreptul feroce. The Taking of Pelham 123 e o mostră de entertainment solid care demonstrează că, atunci când logica lasă de dorit, forţa pură a intensităţii lui Washington şi elanul lui Travolta sunt suficiente pentru a ne ţine cu ochii lipiţi de ecran.

În Law Abiding Citizen, musculosul Gerard Butler îl interpretează pe Clyde Shelton, un bărbat a cărui viaţă fericită de familie e devastată de o pereche de ucigaşi fără scrupule. Însă, din cauza unor slăbiciuni ale sistemului de justiţie, aceştia sunt eliberaţi. Clyde îl consideră responsabil pe Jamie Foxx, un om al legii, aşa că răzbunarea sa iminentă vizează ceva mai mult decât însuşi criminalii. Dincolo de combinaţia bizară (pentru un film de acţiune) de comedie şi de fioruri, scenariul prinde greutate graţie interpretărilor intense ale actorilor principali. Filmul lui F. Gary Gray închipuie un joc de-a şoarecele şi pisica tonifiant, imprevizibil, pe alocuri suprarealist, care aproape că reinventează genul prin modul flamboaiant, stilizat şi provocator în care îl opune pe Butler lui Foxx. Un show down cinematografic care abia dacă te lasă să-ţi tragi răsuflarea.

În remake-ul lui Friday, the 13th, Jason face ce ştie el mai bine: dezmembrează cu o fervoare ucigaşă tot ce-i iese în cale. Cu puteri supranaturale, o mască de hochei şi îndemânarea de a mânui obiectele ascuţite, şi-a croit un lung drum sângeros până la statutul de legendă horror. În timp ce Freddy Kruger omoară cu creativitate şi cu charismă, dl. Voorhees măcelăreşte cu o brutalitate tăcută rivalizată doar de cea a lui Michael Myers (Halloween); este mătăhălosul anonim care decimează adolescenţii ce îndrăznesc să ia droguri, să facă sex înainte de căsătorie sau doar să campeze pe malul lacului Crystal. Voorhees ucide fără discriminări, aleatoriu. Cu alte cuvinte, e Jason vs restul lumii.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer