Senzaţii puternice - Loong Boonmee raleuk chat

Juriul festivalului de la Cannes (2010) a reuşit cu siguranţă să ia prin surprindere audienţa cu premierea celui mai puţin convenţional titlu din selecţie. Dar a şi reuşit să atragă cu adevărat atenţia cinefililor din lumea întreagă asupra carierei unui regizor ale cărui filme nu au fost lipsite de premii importante. Tot la Cannes, în 2002, Sud Sanaeha / Blissfully Yours câştiga un premiu în cadrul secţiunii Un Certain regard, iar în 2005 Sud Pralad / Tropical Malady primea marele premiu al juriului. Dar se pare că unele succese pot fi trecute cu vederea. Filmele lui Apichatpong Weerasethakul au continuat să fie evitate, până acolo încât a doua zi de la anunţarea câştigătorului Palme d'Or-ului din acest an părerile pro sau contra erau înlocuite de spaţii goale în unele publicaţii. Filmul nu fusese văzut deşi era în competiţia oficială.

Dar multe reuşeşte să facă un Palme d'Or. Atenţia vine mereu cu un astfel de premiu, dar el nu schimbă modul cum unii urmăresc filmele. Apichatpong Weerasethakul este un regizor care nu urmează standarde (nici măcar) hollywoodiene, ci preferă să îşi creeze poveştile într-un mod diferit, personal. Prezentările de început le face la jumătate, actorii sunt amatori, povestea e mai mult o meditaţie lipsită de o naraţiune clasică. În Long Boonmee raleuk chat nu renunţă la amprenta sa. Cu actori amatori, personaje aflate în strânsă legătură cu natura, fără o naraţiune uşor de urmărit (a urmări naraţiunea rămâne mai degrabă o imposibilitate, o falsă senzaţie pe care regizorul o lasă aici faţă de alte titluri), acest film reuşeşte să transmită un sentiment.

Unchiul Boonmee este un bătrân dependent de dializă, care simţind apropierea morţii se reîntoarce în locurile unde s-a născut, o zonă liniştită, sălbatică, naturală. Aici el se reîntâlneşte (mai degrabă spiritual) cu vieţile sale anterioare, dar mai ales, chiar mai "fizic", cu această viaţă. Soţia sa decedată apare sub forma unei fantome, iar fiul său dispărut se reîntoarce sub înfăţişare de maimuţă.

Sună straniu, reacţiile personajelor par primitive, reacţiile noastre pot fi zâmbete. Nimeni nu spune că se simte altfel, cel puţin iniţial. Obişnuiţi cu fantome care creează panică, groază, ţipete, disperare şi animale vorbitoare (drăguţe în cel puţin un fel) aproape doar în desene animate, aşezarea paşnică a unei fiinţe transparente şi a unei maimuţe capabilă să vorbească, care după privire pare posedată, la aceeaşi masă cu personajele vii spune multe despre obişnuinţele noastre de spectatori.

Senzaţiile nu sunt întâmplătoare. Long Boonmee raleuk chat reprezintă primul film de lung metraj din proiectul intitulat Primitive (din care face parte şi scurt-metrajul A message to Uncle Boonmee, un prequel la acest film), ce caută întoarcerea la rădăcini. Aparenţa de personaje primitive, superstiţioase, rupte de realitate, lipsite de preocupările oamenilor acestui timp e deci voluntară. Dar e doar o aparenţă. Negarea teoriei vine odată cu apariţia tehnologiei (un telefon mobil în mâinile unui călugăr), moment în care ironia devine clar voluntară. Percepţia noastră s-a schimbat de mult.

Locul, spiritul la care apelează regizorul, generat de apropierea morţii şi completat de societate, se potriveşte însă poveştii noastre şi devine spaţiul ideal de vorbit despre viaţă, vieţi, memorie, credinţe, moarte. Lipsit de orice formă de tentaţie, de posibilă abatere, unchiul Boonmee descoperă esenţa vieţii, cunoaşterii, memoriei. Filmul nu le defineşte, dar le surprinde, lăsând un sentiment de confuzie. Pe de-o parte nu înţelegi întocmai ce s-a întâmplat pe ecran, dar pe de alta senzaţia e completă. Acumularea este fără îndoială impresionantă.

Revenind la Palme d'Or, un premiu ca acesta poate nu reuşeşte să schimbe modul în care mulţi spectatori urmăresc filme, dar curiozitatea îi va aduce pe câţiva mai aproape de un regizor cu care merită să faci cunoştinţă. El face filme de simţit şi greu de povestit.