Primul gest al actriţei Juliette Binoche, invitată pe scena Cannes-ului pentru a-şi primi premul de interpretare (Copie conforme, de Abbas Kiarostami), a fost unul neobişnuit. S-a îndreptat către un scaun gol, pentru a ne aduce în faţa ochilor cartonul cu numele juratului absent: Jafar Panahi, aflat în închisoare. Cu toţii am crezut până târziu (festivalul îşi deschisese de acum porţile), că poate-poate va avea cale liberă. Minunea nu s-a întâmplat decât la sfârşitul lunii mai, când cineastul iranian, fost asistent al lui Kiarostami, a fost eliberat pe cauţiune. Nu a fost să fie Cannes-ul. Iată, însă, că va fi prezent la Veneţia.
Aşadar, după 10 ani, câţi au trecut de la dobândirea Leului de Aur pentru Cercul / Dayereh, Panahi se întoarce, regăseşte Mostra Cinematografică: chiar pe 1 septembrie 2010, va inaugura secţiunea paralelă Giornate degli autori cu scurt-metrajul The Accordion, parte a proiectului Then and Now, Beyond Borders and Differences ce are drept punct de pornire articolul 18 al Declaraţiei universale a drepturilor omului: "Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie". A doua zi, împreună cu prietenul său Mazdak Taebi (actor şi regizor stabilit la Toronto), va participa la o masă rotundă, dedicată temelor recurente ale cinematografului său. Anunţul a fost un bun prilej pentru cei care îi iubesc filmele să se "pregătească sufleteşte", îndemnând amintirea unor trecute emoţii să-i reviziteze.
Pentru mine, numele lui Jafar Panahi este legat, înainte de orice, de primul festival de la Cannes la care fusesem invitată. Poate de aceea şi stările trăite, filmele descoperite atunci, în 1995, sunt mai vii decât multe dintre cele ale anilor din urmă. Se grăbeşte să-şi ceară dreptul la o cuvenită evocare fetiţa din The White Balloon, în fustă roşie (împodobită cu două dungi albe la poale), cu bluză şi băsmăluţă (să-i spunem aşa) albe, dornică zor-nevoie să primească drept cadou de Anul Nou un peştişor. Nu unul oarecare. Roşu şi "grăsuţ", aşa cum ştie ea că se găseşte numai la un magazin din oraş. Banii, smulşi în cele din urmă mamei, pierduţi şi recuperaţi, o vor purta prin tot felul de peripeţii. Micuţa Razieh le înfruntă cu îndărătnicie, cu o fermecătoare insolenţă; întâlnirile ei cu un îmblânzitor de şerpi sau un soldat în permisie se deschid spre noi ca tot atâtea crâmpeie ale vieţii citadine văzute prin ochii unui copil. Încăpăţânată, dar şi grijulie, eroina nu se aruncă oricum într-o aventură. Soldatul care încearcă să-i pescuiască bancnota buclucaşă, căzută printre grilele unui canal, este luat la întrebări. În timp ce îl chestionează, Razieh, aşezată pe o bordură, îşi potriveşte discret, faldurile fustei, într-un gest cuminte, nu lipsit, însă, de intenţia "extinderii în spaţiu". Vrea să fie ajutată, dar de la distanţă.
Şi în cel de al doilea lungmetraj, The Mirror(1997), cunoaştem viaţa unui oraş tot pe urma rătăcirilor unei fetiţe (mama nu a venit să o ia de la şcoală), dar atenţia se concentrează, de data aceasta asupra adulţilor şi a raporturilor cu aglomeraţia urbană, atât de revelatoare în cinematograful său, a cărei respiraţie o captează, adeseori, într-o modalitate apropiată documentarului. Seninătatea, imboldul ludic nu se lasă convocate. Îşi face loc neliniştea, prevestitoare a apăsării grea ca un cer mereu încărcat, din filmul ce avea să fie distins la Veneţia.
The Circle marchează şi totala desprindere a lui Panahi de mentorul său, Kiarostami (scenarist al Balonului alb). Camera îşi câştigă dreptul la fluiditate, participă la nervozitatea unei povestiri éclatée, asemănările urmând a se întâlni doar pe o platformă tematică generală, comună multor cineaşti iranieni: condiţia femeii într-o societate opresivă. Filmul, al cărui potenţial subversiv fusese anunţat încă din faza scenariului (doi ani au durat aprobările) uimeşte prin virtuozitatea stilistică neumbrită nicio clipă de exibiţionism formalist. Cercul, figură infernală a chinului, a pedepsei, "figură emblematică a lagărului politic" - va spune Kundera - se rostogoleşte pe toate palierele existenţei, fiind asociat constrângerii, interdicţiei, încarcerării. Încă de la primul ţipăt al venirii pe lume. Memorabilă deschiderea filmului: plânsul unui nou născut şi nefericita veste adusă unei femei în negru, de la o fereastră cu gratii: pruncul nurorii ei este o fată. Condamnată de la bun început la strânsoarea cercului.