Cred că de acum încolo, cînd voi fi întrebată dacă a fost lume la un spectacol - şi a fost! - voi răspunde: "Da, aproape la fel ca la Întîlnirile JTI!". Rare sînt momentele în care publicul bucureştean e gata să rupă uşile, cînd paza trebuie să intervină sever şi cînd, mult după ce cortina s-a ridicat, în faţa sălii de spectacol zeci de tineri mai speră că poate, poate... vor intra. În timp ce, înăuntru, practic nu poţi scăpa un ac. Dovada: în pauză, nimeni nu s-a mişcat, nimeni nu a ieşit, toţi au rămas pe locurile sau pe... scările lor.
Vorbesc despre cea mai recentă dintre Întîlnirile JTI, cea din seara zilei de vineri 22 octombrie 2010, cînd în Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti au dansat doar EA - Sylvie Guillem şi EL - Russel Maliphant, în spectacolul denumit generic PUSH.
Nu sînt un autentic critic de balet, sînt doar un consumator pentru care dansul reprezintă absolutul în artă. Nu există - pentru mine! - nimic mai frumos decît expresivitatea corpului uman în mişcare. Un corp care învinge legile gravitaţiei - şi nu numai - şi rămîne, cel mai adesea, singur cu el însuşi în tendinţa către înalt, către zbor, către minune. Despre Sylvie Guillem şi Russel Maliphant s-a spus cred, tot ce se putea spune. Au fost apreciate numai la superlativ "feminitatea şi frumuseţea tehnicii clasice, unduirea pe melodie şi vers şi extraordinarul simţ al liniilor, coregrafia pentru care Maliphant s-a inspirat din yoga, blîndeţea aproape palpabilă a mişcărilor imaginate de mereu acelaşi coregraf, graţia de felină a corpului bărbătesc, controlul extraordinar pe care cei doi dansatori îl deţin asupra propriilor corpuri, uşurinţa lichidă a dansului, intensa şi intima comunicare corporală a partenerilor" (Debra Craine), spectaculosul acrobatic al unor mişcări ce par a fi... imposibile.
Pregătindu-mă pentru spectacol, am urmărit pe YouTube, unde afli totul despre toţi şi despre toate, un film în care celebrul Béjart afirma despre Guillem, pe care a întîlnit-o pentru prima oară cînd balerina avea 20 de ani (1985), că, în ciuda tinereţii, este incredibilă, că nu a mai văzut niciodată un corp atît de plastic şi de antrenat şi prezicea, convins, că spiritualitatea şi forţa interioară a tinerei artiste îi asigură accesul la statutul de mare balerină. Spiritualitatea şi forţa interioară sînt, cred, două direcţii pe care coregraful a mizat puternic atunci cînd a conceput baletele în care o are pe Guillem drept solistă sau parteneră.
Controlul perfect al mişcărilor de o dificultate tehnică extremă, aparenţa de totală lipsă de efort, tensiunea şi concentrarea constante de la prima la ultima secundă, convingerea şi implicarea în actul creator, atenţia pentru cele mai mici detalii, bucuria dansului liber şi avîntat, în ciuda încorsetării permanente în lege şi ordine, aspiraţia îndîrjită către Frumos şi Estetic, pentru care dansatorul se sacrifică de bunăvoie şi zîmbind interior... toate acestea m-au făcut să mă gîndesc, pe întreg parcursul serii, dar mai ales în Two şi în PUSH, la contrapunctul lui Palestrina. Lege şi ordine, matematică pură, contrapunctul lui Palestrina uimeşte prin perfecţiunea ce caracterizează, sec şi concret, conceptul ideal de frumuseţe. Muzică pentru muzică. Dans pentru dans. Artă pentru artă. Expresivitate şi afect discrete, într-o evoluţie la cote maxime de concentrare şi tensiune. Poveşti spuse şi repetate, mereu altele pentru fiecare privitor, pentru fiecare minte, pentru fiecare suflet. Nimic ostentativ, nimic în plus, doar esenţă pură. Indiferent dacă îţi place sau nu îţi place, nu o poţi ignora.
Toţi muzicienii - instrumentişti sau vocalişti - ştiu că e mult mai uşor să cînţi repede şi tare decît rar şi încet. Întreaga evoluţie a celor doi dansatori - Sylvie Guillem şi Russel Maliphant - s-a desfăşurat parcă cu încetinitorul, într-o semiobscuritate permanentă şi într-o şoaptă discretă. Uluitor de greu. Uluitor de frumos.
Într-un timp în care urîtul şi agresivitatea par a ne copleşi, iar lipsurile şi mercantilismul ne conduc viaţa, puţini sînt cei care investesc în cultură şi în educaţie. Cu atît mai meritoriu este gestul unui sponsor care investeşte - în minunate spectacole de balet în care bucureştenii au avut şi au ocazia să-i aplaude, din 2000, anul în care au început Întîlnirile JTI, pe cei mai mari şi mai interesanţi dansatori ai ultimelor decenii.