Măsură pentru măsură, spectacolul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a deschis nu foarte inspirat Festivalul Naţional de Teatru (Bucureşti, 30 octombrie - 7 noiembrie). Cu o primă parte care pune pe fugă jumătate din spectatori şi o a doua parte care decimează ce a mai rămas, spectacolul regizat de Matthias Langhoff nu-şi atinge faima preconizată. Spectacolul lui Langhoff îşi dezvăluie intenţiile în prima jumătate de oră, multiplicându-şi formulele de bază timp de încă trei ore şi jumătate.
Nimic care să trădeze un mare spirit regizoral inovator: naraţiune spusă ca la tablă de un elev de nota 7 (cu plus), cu intonaţie "dandiaconesciană", previzibilitate spartă de alunecări umoristice în derizoriu, pe scurt, o incapacitate de a alimenta eventuale formule originale cu energia grea a textului lui Shakespeare.
Regizorul german n-a rupt gura târgului. Nici măcar n-a făcut-o să râdă, pentru că n-a avut răbdare să afle la ce umor reacţionează publicul român; poantele sunt prea explicite şi subestimează rafinamentul spectatorului.
Dreptate de la "marinar"
Regizorul german a făcut din Măsură pentru măsură o comedie cu pătrunderi în actualitate, lăsându-i pe actori în ofsaid şi inoculându-le sentimentul că nu se află în spectacolul în care trebuie (cel mai bine se vede asta la actorii din rolurile principale, András Hatházi şi Zsolt Bogdán).
Firul narativ este tocat de ieşiri din convenţie total nereuşite, presupus amuzante dar, de fapt, seci şi bulversante. În "sforţarea" actualizării, publicului îi trec pe la urechi sintagma "să trăiţi (mai) bine" şi numele lui Teodor Meleşcanu şi lui Mugur Isărescu, iar codoşul jucat de András Hatházi jură că va ajunge până la marinar (chiar aşa este în text) dacă de asta e nevoie să-şi facă dreptate.
La un moment dat, un personaj care finalizează un dialog cu un altul se întoarce spre public şi întreabă: "N-aţi auzit, cumva, de un casting, pe aici, pe la Bucureşti?" Logica lipsă şi rigiditatea stearpă din foarte multe scene fac ca şi două ore să pară prea mult. Spectatorii care aleg să rămână în sală după pauză au parte, însă, de surprize şi mai neplăcute. Ei asistă la echilibristica tristă a unui mamut pe patine cu rotile.
András Hatházi deschide a doua parte a spectacolului cu un moment de stand-up comedy, atrăgând atenţia că începe partea de teatru interactiv ("adică aia în care noi vrem să facem ceva şi dumneavoastră nu vreţi să facem cu dumneavoastră). "Fiţi liniştiţi, momentul n-o să ţină prea mult, ca să mai aveţi timp să prindeţi ultimul metrou sau tramvai; deşi unii văd că le-au prins, deja", spune autoironic András Hatházi, arătând în direcţia scaunelor goale. "Sunteţi aici din greşeală, ca şi TVA-ul", completează el.
Întreabă publicul dacă vorbeşte germana / franceza / maghiara / româna, dacă a văzut Trei surori, spectacolul din FNT 2009, dacă a citit un număr recent din Libertatea şi după ce aminteşte de criza economică şi cântă o frântură din hitul lui Adi Minune, Of, viaţa mea!, sfârşeşte apoteotic, în stilul lui Doru Octavian Dumitru, cu un banc despre doctorul Ciomu.
În "fabulă" este vorba, evident, despre tăieri (apropo "fin", cu "bătaie" la salarii). Pe tot parcursul spectacolului, simţul penibilului pluteşte ca un vultur deasupra scenei, muşcând din când în când din orgoliul câte unui actor. Zsolt Bogdán se eschivează cât poate de mult.
El se plasează tot timpul în plasa de siguranţă a scriiturii shakespeariene, agăţându-se cu disperare de fiecare replică, de teamă să nu fie prins cumva în trena glumiţelor. Lui András Hatházi îi revine ingrata misiune de a-i face jocul lui Langhoff. Sunt şi actori care improvizează, renunţând la maghiară, pentru câteva secunde, pentru a înjura pe româneşte (mamele personajelor sunt inevitabil implicate).
Deşi ar fi trebuit să dea fluiditate firului narativ, momentele muzicale mai mult îl înnoadă. La intervale aleatorii, doar de regizor înţelese, actorii cântă romanţe suave sau încearcă să-şi apropie vocea de ritmurile de jazz compuse de Vasili Şirli. În afară de András Hatházi, care cântă cât de cât onorabil, actorii au interpretări terne.
Cu toate că joacă în condiţii care nu-i avantajează, ei îşi arată potenţialul în multe scene. Dacă n-ar fi fost buni, spectacolul ar fi fost un dezastru. Ei pun la bătaie tot ceea ce ştiu, într-o încercare disperată de a estompa impresia proastă. În ultimul moment, deja uzi până la piele, se aruncă într-o barcă de salvare, în timp ce căpitanul Langhoff se scufundă cu nava sa greoaie, în hohotele de râs ale nimănui.
Biletele se găsesc la teatrele gazdă şi pe www.bilete.ro