Cronica de (mult peste) 5 rânduri: Dibuk - FNT, 2010

Spectacolul lui Warlikowski este în mare parte teatru-expozeu. Personajele susţin static o filozofie a religiei adaptată timpurilor moderne. Începutul şi finalul spectacolului fac o trecere lină de la realitate la teatru şi invers. Actorii intră încet, aşteptând răbdători să se aşeze publicul, iar la final, singurul personaj rămas în scenă aleargă pe o bandă, cu spatele la spectatori. Între aceste punţi de legătură cu exteriorul, spectacolul lui Warlikowski reuneşte două texte cu aceeaşi temă, legenda israeliană despre dibuk, spiritul unui mort care nu îşi găseşte odihna şi ia în stăpânire trupul unui om viu.

Piesa clasică a lui S. Anski, în care dibuk-ul este sufletul unui tânăr care se refugiază în corpul femeii sortite, este completată de nuvela Hannei Krall în care un copil de 6 ani, mort în ghetou, se cuibăreşte plângăcios în trupul fratelui său vitreg. La Warlikowski, dibuk-ul este, de fapt, conştiinţa angoasată a omului contemporan. Întreg spectacolul funcţionează dihotomic, punctul de plecare fiind dualitatea din text: mort - viu, suflet - trup, Dumnezeu - Satana, Dumnezeu cel viu - Dumnezeu este inexistenţă. Spectacolul este auster, în alb şi negru, costume somptuoase (rochia amplă a miresei) şi corpuri goale, imagini directe sau mediate prin ferestre (către lumea de dincolo), scene lungi, statice, realiste alternate cu alegorii dinamice. În planul real, personajele par înţepenite, dar pătrunderea dibukului în sufletul fetei, la nuntă, se face printr-o alertă mişcare circulară repetată a miresei. Reunirea celor doi tineri, predestinaţi unul altuia şi despărţiţi aparent de hotarul viaţă - moarte, are loc într-un rai iluzoriu. Fresca din sinagogă, cu animale legendare precum şarpele, inorogul, grifonul, se transformă într-un eden temporar în care Adam şi Eva sălăşluiesc în pace, dar care se destramă hipnotic, cu animalele fugind, la propriu, din desen (cea mai frumoasă scenă din spectacol). Tot în spiritul dualităţii, Warlikowski foloseşte simbolul ca revers al realităţii. Dibuk-ul apare sub forma unei lumini crude, necruţătoare, tari venind dinspre sală, ceea ce vedem este doar reacţia personajelor în faţa lui, procedeu folosit cu precădere în cinema (şi uneori în teatru, în scenele Fantomei din Hamlet). Tot pentru dibuk, sunetul atinge insuportabilul. Astfel, dibuk este neatinsul, necuprinsul, nevăzutul, este inexistent ca şi Dumnezeu într-un enunţ anterior. În fond, conform logicii tăieturilor de text operate de Wralikowski, dibuk ar putea fi stresul, boala contemporană măcinătoare şi deloc banală. Într-una din ultimele replici, unul dintre personaje spune că atunci când "inima şi mintea sunt liniştite, omul aude fulgii de zăpadă". Nu e deloc linişte în spectacolul lui Warlikowski.

Din păcate, Warlikowski a fost o dezamăgire. Poate aşteptările au fost prea mari, poate spectacolul a fost prea light sau nereprezentativ pentru estetica regizorului polonez, poate lipsa emoţiei a ascuţit prea tare spiritul critic, dar speram ca Warlikowski să fie un risc real pentru spectatorul român. Nuditatea de care s-au plâns unii este doar reflecţia unei pudibonderii desuete. Warlikowski ar fi trebuit să fie cu adevărat provocator, dar a fost doar neaşteptat de cuminte.

Dibuk
Regia: Krzysztof Warlikowski
Coproducţie a TR Warszawa şi Wrocławski Teatr Współczesny

Biletele se găsesc la teatrele gazdă şi pe www.bilete.ro