Regizorii Thomas Ostermeier şi Romeo Castellucci au schimbat destinul femeii moderne. Dacă în spectacolul Nora, Thomas Ostermeier modifica finalul piesei lui Ibsen, acum Romeo Castellucci ne-a prezentat o păpuşă mecanică, dezintegrată complet, care nici măcar nu se mai răzbună.
Thomas Ostermeier aducea în 2007, tot în cadrul Festivalului Naţional de Teatru (FNT), spectacolul Nora, care reflecta ruptura definitivă din psihologia femeii moderne. Ostermeier ne-a impus atunci, după 120 de ani de la prima reprezentaţie a piesei lui Ibsen, măsuri extreme şi radicale, creând o Nora modernă, prototip al exasperării feministe.
După trei ani, spectacolul lui Romeo Castellucci ne‑a adus la ediţia aniversară a FNT un alt tip de femeie dezintegrată: o păpuşă mecanică, un robot, o clonă-avatar care nici măcar nu se mai răzbună. Fata lui Castellucci nu mai are cuvinte. Preferă mai mult să tacă. Ea nu mai poate decât, uneori, să ţipe apocaliptic.
Teatru sub sticlă
Castellucci, născut la Cesena în urmă cu 50 de ani, practică un teatru laborator, sub sticlă, singurul loc posibil pentru violenţă. Hey, Girl!, creat în 2006 şi dus prin toate festivalurile lumii, este ca o instalaţie de artă, aprecia J. Ryan Graves, producătorul spectacolului în care a folosit cele mai provocatoare device-uri electronice.
Montările lui Castellucci, printre care Ghilgameş, Orestia - o comedie organică, Iulius Cezar, Tragedia Endogonidia, îi dovedesc pe deplin ochiul de pictor şi de designer, care a studiat artele plastice la Universitatea de Arte Frumoase din Bologna. Castellucci a fondat, în 1981, Societas Raffaello Sanzio, devenind un catalizator al avangardei teatrale.
Multe dintre compoziţiile lui Rafael, preferatul lui Castellucci, alături de perspectivele altor pictori renascentişti, se regăsesc în creaţiile sale. Unele imagini sunt serafice, altele de o violenţă extremă. În "fata" lui Castellucci, interpretată de Silvia Costa (25 de ani), regăsim ipostaze ale feminităţii, de la resemnarea Fecioarei Maria la răzvrătirea Ioanei d'Arc.
Între L şi R
Imaginile din Hey, Girl! au o semnificaţie care îţi scapă la prima vedere, halucinantă, frizând teme apocaliptice: spectacolul e mai mult un experiment tehnic, nu atât de extrem ca în cazul celor de la The Wooster Group. Este un teatru non-narativ, care te poartă spre tărâmurile imaginilor şi ale gestualităţii abstracte. Castellucci explorează metamorfozele tumultuoase ale tinerei, în diverse etape, într-un decor auster, printr-o lumină care se răsfrânge dintr-o fantă a unui perete înecat în întuneric. O fată cu trup de silfidă se naşte, de pe o targă, dintr-o gelatină-plasmă care curge continuu în timpul spectacolului.
Un trup gol se arată, în lumini şi umbre răvăşitoare. Fata se ridică şi se uită într-o oglindă, îmbracă un tricou alb şi o pereche de jeans. Desculţă, se aşază lângă o sabie şi începe un fel de ceremonial, cu o cruce care arde. În loc de tămâie, foloseşte aromele unui Chanel 5. Rujul roşu strident, pe o faţă de clovn, îi arată feminitatea ultragiată. Şoaptele ei le invocă pe Ioana d'Arc şi pe Maria Antoaneta.
Două neoane se aprind şi se sting alternativ, fiecare arată câte o literă, iar fata aleargă angoasant între L şi R. 20 de bărbaţi apar pe scenă, cu nişte perne în mână. Fata se refugiază într-un colţ, iar bărbaţii aruncă pernele în ea, într‑un dans fantasmagoric - unele dintre cele mai copleşitoare momente din spectacol. Ea se ridică, îşi pune o mască, iar ţipătul ei îţi zgârie timpanele, cu o stridenţă apocaliptică, pe muzica lui Scott Gibbons. Bărbaţii dispar în tăcere. Fata se uită printr-o oglindă. Tăcerea se prelungeşte în aerul tot mai apăsător. Măştile cad rând pe rând - capete retezate brutal la pământ.
Apare în scenă o femeie de culoare, goală, de o frumuseţe stranie. Femeia neagră (Sonia Beltran Napoles), cu cătuşe pe mâini şi pe picioare, imagine supremă a opresiunii, începe să danseze, hipnotic, intrând într-un costum argintiu de astronaut. Geamurile de sticlă explodează asurzitor, într-o revoltă devastatoare, iar fata este conectată la o sursă de lumină incandescentă. Laserul îi arde capul pe diagonală de undeva de sus, dintr-un cer închis, rupt parcă din Star Trek. O cortină cade şi apare proiecţia întoarsă a tabloului "Bărbat cu turban roşu" al lui Jan van Eyck.
Din tot acest simbolism abstract derivă forţa teatrului conceptual al lui Castellucci. Întotdeauna rămân însă semnificaţii care-ţi scapă, întrebări fără răspuns, deşi pe un ecran fug demenţial cuvinte fără nicio noimă, sparte de citate din Romeo şi Julieta. Urmărind gesturile abstracte ale fetei, mi‑am amintit de paşii Norei lui Ostermeier. Mi-a răsunat în minte un cântec de altădată, I'm a big big girl. In a big big world. It's not a big big thing if you leave me. Mai rămâne întrebarea lui Castellucci: What should I do?. Să devenim nişte fete de zăpadă?
Biletele se găsesc la teatrele gazdă şi pe www.bilete.ro