Italiencele - Păcat, păcat că sunetul s-a stricat

Cred că problema cu Italiencele este că vrea să spună prea multe, dorindu-şi în acelaşi timp să fie pe gustul marelui public. Înclin să cred (poate mă înşel) că n-ar trebui ca un creator să se gîndească în primul rînd la spectator şi nu la el însuşi, la ce are de comunicat şi la modalitatea în care simte să comunice. Oricum, spectatorul nostru de cinema a devenit o struţocămilă ale cărei gusturi greu le mai poţi prevedea. Nu merge la Marfa şi banii (deşi s-a tot spus că a fost la Cannes), merge la Occident şi la Filantropica şi îi place, curge în valuri spre Garcea şi oltenii, merge în număr mare la Orient Express şi iese din sală, ignoră Examen, tratează cu răceală Niki Ardelean, colonel în rezervă. Cum să mulţumeşti acest spectator capricios? În orice caz, nu încercînd să intri în mintea lui şi făcînd filmele despre care crezi că îi vor plăcea, ci probabil făcîndu-ţi filmele aşa cum ştii.

Napoleon Helmis a vrut să împace mai întîi publicul şi pe urmă să se împace pe sine. Deşi declară că în forul lui interior e mai degrabă liric, a ales să spună în manieră comică povestea surorilor Jeni (Mara Nicolescu) şi Lenuţa (Ana Ularu), care pleacă în Spania, dar se întorc din Italia cu o dură experienţă de un an în bagajul motocicletei. Partea serioasă e concentrată spre finalul filmului, dar din păcate ea nu face priză cu restul şi e convingătoare prin ea însăşi. Mare parte din film se ocupă cu momentul de dinaintea plecării fetelor şi a ieşirii lor din ţară - şi aici planurile se amestecă, pentru că prea multe lucruri intervin. E, pe de o parte, problema cu Gigel (Costel Caşcaval), care o iubeşte pe Jeni şi se leagă în faţa trenului. Mai e echipa de căluşari filmată de o echipă de reporteri francezi, mai e satul românesc în deplina lui derivă, în special bahică, mai e elementul metafizic, cu Dumnezeu care şi-a întors faţa de la noi (de aici mănăstirea, cu maicile, fără legătură clară cu acţiunea), sămînţă metafizică ce se leagă de ideea (şi imaginea) lumii întoarse cu susul în jos. Intenţia regizorului (care e şi scenarist) poate fi observată, dar nu din succesiunea secvenţelor, pentru că amestecul de prea multe ingrediente face ca mîncarea să nu mai aibă nici un gust al fiecăruia în parte. Filmul nu e nici comedie, nici dramă, nu se rîde şi nu se plînge, imaginea edulcorată şi clişeizată a satului românesc se amestecă cu elemente dorite să aparţină realismului magic, dar care nu au forţa necesară să impresioneze decît dacă sunt scoase din context. Vezi, astfel, cea mai frumoasă imagine a filmului - cu trenul filmat cu camera în jos şi cu Gigel adus pe braţe, dîndu-ne de înţeles că mutul Gigel, nebun pentru toată lumea, e poate cel mai sănătos dintre toţi. Dar imaginea se duce, şi mai pe urmă Gigel apare şi vorbeşte, se integrează în peisaj. Filmul revine la glagoria iniţială. Italiencele te trimite la mai multe posibile filme, şi e mare păcat că regizorul n-a scuturat scenariul de elementele de prisos şi n-a preferat varianta "ori - ori". Ar fi fost mai cîştigat.

Italiencele nu este un film catastrofal, nu e nici măcar un film rău, dar e un film nereuşit pentru că i-a lipsit viziunea de ansamblu, cu toate că (sau cu atît mai mult cu cît) acţiunea e bogată, actorii sunt numeroşi şi ecranul e viu în permanenţă. Senzaţia pe care o ai e, însă, că totul trece pe deasupra, că efortul (real) al echipei, confruntată - am înţeles - cu dificultăţile unor filmări pe caniculă şi condiţii "ca la ţară", nu trece rampa aşa cum am fi dorit şi noi, şi ea. Oricît ar fi actorii de naturali (şi sunt), acţiunea se pierde, se risipeşte. Paradoxal, dar adevărat. Cu atît mai mult cu cît - şi aici ajungem la marea hibă a filmului românesc - calitatea sonoră e într-atît de scăzută încît cu greu poţi înţelege ce vorbesc.

Varianta subtitrării n-ar fi mai ruşinoasă, măcar n-am sta să ne gîndim dacă vorbesc româneşte ori în spaniolă. Cu asta, de fapt, ar fi trebuit să începem, pentru că n-am mai văzut un film românesc la care să nu înţelegem 70% din replici. Probabil că, dacă am fi priceput cele 70%, am fi avut altă opinie.