Mutu' - Primul (meu) film color românesc - Italiencele

Şi când spun color gândesc culoarea în plusul ei de energie pe care îl aduce faţă de alb-negru. Încrâncenarea celor două culori extreme şi angoasa nuanţelor de gri, caracterizând mai toate filmele (şi când spun 'filme' mă gândesc la cele cu adevărat meritând acest nume) româneşti de la Moromeţii încoace, sunt în sfârşit ponderate de o evadare prin culoare spre lumina care trebuie să se afle în fiecare poveste. Soarele răsare indiferent de dramele noastre. Iar dramele noastre au şi ele, totuşi, limitele lor de suportabilitate, alternate copios de comic şi romantism.

Italiencele începe cu imaginea unui sat de câmpie, inundat de lumină şi prăfuit, neglijent şi pustiu, pentru a se opri asupra crucilor cimitirului din deal. Cu deja obişnuitele ocări şi agresivităţi de care se pare că nu putem scăpa încât mă şi vedeam exasperat şi gata să abandonez a-l mai vedea. A fost apoi goana-gonirea celor două fete de lângă proaspătul mormânt al mamei lor, ca un stol de păsări zburătăcind spre sat, îmbrăcate vioi, tinereşte, aşa cum chiar se vede în lumea reală, şi am simţit că de data aceasta e un alt fel de film. Şi încă am mai avut o temere, nu cumva să fie o acidă caricatură precum în Garcea şi oltenii. Ei bine, nu. Pentru că imediat vine scena în care cele două surori, Lenuţa şi Eugenia (Jeni), întinse pe o pătură pe pajişte, păzesc vacile dar profită de împrejurare să facă plajă, să-şi facă manichiura, să scrie într-un caiet. 'Caietul sincerităţii', aşa l-a numit mezina. Îi e dor de mama, îşi deapănă visul. Îşi amintesc amândouă de copilărie, când una îşi dorea ca atunci când va fi mare să se facă turistă sau musafiră şi cealaltă să devină primar comunist ca tata. E în scena aceasta atâta simplitate poetică încât intri în jocul filmului şi acesta e primul semn al reuşitei. Sunt plauzibile fetele astea desprinse din lumea citadină plasate acolo cu turma de vaci? Ei bine, da. Cu toată aparenţa sărăciei satului, viaţa împinge lucrurile înainte prin tineri. Care văd, îşi doresc şi îşi asortează traiul cu acele semne ale modernităţii. Acceptând aceasta, filmul întreg capătă o altă încredere şi este cu adevărat contemporan cu modul în care se spune în industria filmului o poveste care se adresează publicului larg în cel mai profesionist mod.

Pe degetul Lenuţei aterizează o buburuză şi ea îi cântă copilăreasca formulă "Unde vei zbura/ acolo m-oi mărita". Buburuza aceasta este cheia întregului film şi de fapt chiar zborul ei ameţitor, zigzagat, este cel urmat de cameră în secvenţele de generic. Căutarea fericirii, cu bezmeticeala specifică tinereţii, acolo, undeva acolo, aşa cum visul îndeamnă. Eugenia a renunţat la studii pentru că 'banul e la putere', vrea să fie şi ea ca aia sau aia, să ajungă în Spania, fie şi la cules de căpşuni. Lenuţa vrea, nu, nu vrea, e sigură că se va mărita cu un soldat american. Aşa cum l-a visat, sosit în sat şi neştiind pe care uliţă s-o ia. "Trebuie să punem un indicator" vine prompt replica Eugeniei. Este amestecul real de poezie şi umor spontan aşa cum îl întâlnim la fiecare pas. Sună mobilul, pentru că asa este, telefonul mobil este de mult o prezenţă serioasă în satul românesc, alături de calculator, video şi câte mai înseamnă o discotecă. Giovanni este cel care i-a promis Eugeniei c-o va duce în Spania să câştige 500 de euro şi nu 50 câte ajutorul de şomaj aici. Şi brusc apare şi ideea: să înveţe ea Lenuţa spaniola până la noapte că soldaţi americani sunt şi în Spania...

E o evadare din curtea părintească, numai că aparent îndreptăţită făcând o comparaţie cu fuga băieţilor lui Moromete. Tatăl fetelor este tipul de bărbat mai degrabă prezent la cârciumă decât la muncă, dar cu atitudine de stăpân care se ocupă numai de lucruri importante. Aşa că fetele îl văd întorcându-se acasă şi căzând beat de pe bicicletă, sau întorcându-se din nou la cârciumă pentru a o lua de la capăt. Altcineva este cel care se opune plecării lor. Mutul. Mutul căluşarilor. Gigel îşi face curaj şi, punându-şi straie femeieşti, inclusiv sutienul subtilizat al Eugeniei, rosteşte jurământul de a nu vorbi 40 de zile, de a nu se atinge de 'muiere' în tot acest timp. Căluşarii au nevoie de mut pentru că aşa e datina şi nu îndrăznesc s-o încalce. Bătrânii satului, rezemaţi în ciomag pe bănci pe lângă porţi, ("În ce an suntem, moşule, trecurăm de două mii?") veghează la respectarea obiceiurilor.

Gigel o iubeşte pe Eugenia şi modul original în care se împotriveşte plecării ei prilejuieşte o scenă de un haz nebun. Pentru că e sub jurământ şi nu poate vorbi, se foloseşte de un fluier şi de un carton pe care scrie mesajele cu creta. Se leagă cu lanţul în faţa trenului şi nu cere altceva decât o cununie cu Eugenia care de nevoie şi fără folos aude formula cunoscută a primarului: "de bună voie şi nesilită de nimeni..."

Atât poate să facă. Un simulacru de căsătorie dar care din partea lui exprimă un sentiment adevărat. Jeni urcă în tren alături de Lenuţa şi de Giovanni. De aici porneşte aventura lor. Cu Fane care le aranjează trecerea graniţei clandestin, nu mai înainte de a înnopta la o mănăstire unde se arată a veni din lumea interlopă, semn pentru încurcătura în care au intrat fetele. Episodul de la mănăstire ne oferă un cadru de o poezie cinematografică deosebită, când tânăra măicuţa interpretată de Irina Dinescu se întoarce mirată şi cu o senzaţie nelămurită, tulburătoare şi confuză de atingerea acestui personaj care ispiteşte, Fane, o întruchipare diabolică.

Într-un ritm alert, cu secvenţe dramatice, se deapănă povestea cu trecerea Dunării pentru că imediat, ca întorcând fila unei cărţi, să avansăm în timp spre a primi întoarcerea fetelor acasă. Singure, pe motoretă, cu camera video pe umăr, aceleaşi şi totuşi altele. Casa părăginită, nici gardul nu mai rămăsese după moartea şi a tatălui. O nouă cruce la drum. Şi ele se aşează din nou în poveste, un alt început. O masă de pomenire şi apoi dorinţa de a reconstrui, de a-şi face aici o viaţă liniştită. Nu doar ele s-au schimbat ci şi Giovanni, devenit simbolul unui prosper om de afaceri care a ştiut cum să se strecoare prin lume şi acum e gata să cumpere voturile sătenilor pentru a deveni primar. Eugenia nu-l poate ierta, bănuim că drumurile lor s-au despărţit într-un mod nu tocmai plăcut şi se ciocnesc repede, firea lor pătimaşă aducându-i în conflict. Şi Jeni se ambiţionează să candideze şi ea. De-acum nu mai e de joacă, Giovanni scoate o casetă pe care înregistrase ceea ce fetele fuseseră obligate să facă, să se prostitueze. Pe site-ul filmului Anca Ularu, interpreta Lenuţei, mărturiseşte că scena în care citeşte în faţa oamenilor mărturisirea aventurii lor, nu în Spania ci în Italia, nu la căpşuni la portocale, nu la portocale ci sechestrate într-un bordel, a fost cea care a marcat-o cel mai mult. La care Mara Nicolescu, interpreta Eugeniei, declară că scena ei favorită este chiar continuarea aceleia a Lenuţei.

În lumea aceasta deloc liniştită a satului, femeile sunt simbolul tuturor greutăţilor autentice. Au portul, au vorba, au gesturile celor care muncesc şi tac. Şi care înţeleg totuşi că timpurile de acum le pot oferi o şansă de schimbare. Nu, filmul nu se hazardează în soluţii. Pentru moment fiecare îşi reia locul său. Doar atât ne arată: chipul liniştit, zâmbitor, înţelegător, al lui Gigel, poştaş păstrând o scrisoare trimisă de fete din Italia, dar care nu mai avea cui să sosească. Iar Lenuţa, filmând mereu cu camera video această realitate a satului românesc, o alta decât cea filmată de cineastul francez venit pentru căluş, este mai degrabă acel personaj legat de ochiul magic din American Beauty. Ea are un destin aşa cum l-a visat, pentru că dintr-un taxi caută să afle uliţa ei chiar un soldat american. Probabil adus de buburuza aceea, zigzagând pe genericul de final.

Da, filmul acesta e altfel. Dovedeşte că se pot face şi la noi filme care să fie mai aproape de plauzibilul unei vieţi normale aşa cum trăim majoritatea. Cu o poveste spusă după regulile industriei filmului. Este un pas înainte faţă de Occident. E de urmat cu o poveste citadină, e de urmat cu poveste exclusiv romantică, aşa cum mileniul trei are fără a fi mai prejos decât precedentele.

Am citit reproşuri aduse acestui film. Da, calitatea sunetului este mai slabă pe alocuri. Nu, nu este deloc prea mult ceea cea vrut să ne spună regizorul şi scenaristul Napoleon Helmis într-un singur film. E chiar savuros să vezi cum la fiecare scenă este câte o aluzie, o poantă, o trimitere, o surpriză şi un punct aparte de interes. Iar tinerii actori par o echipă care joacă împreună cu plăcere, fiind de aşteptat să-i revedem după acest nou început. Până atunci, intraţi în lumea lor, fie şi numai la www.italiencele.ro.